Din anul 1954, când m-am născut, locuiesc la 100 m de Piaţa Universităţii.
Pe locul Teatrului Naţional şi al hotelului Intercontinental, amândouă construite între anii 1967-1970, se găsea un circ şi, parcă, pe la Rond trecea tramvaiul. Din acest motiv, chiar fără să vreau, am văzut tot ce s-a întâmplat în Piaţă. Am să evoc câteva amintiri şi unele învăţăminte care decurg din ele.
În ziua de 21 decembrie 1989 am trecut întâmplător pe lângă ultimul miting al lui Nicolae Ceauşescu chiar în momentul când el se spărgea. Am fugit alături de sute de oameni speriaţi, mai ales pentru că se crease panică. De pe lângă Biblioteca Centrală Universitară, unde mă găseam eu, până la Inter am făcut câteva minute. Poate zece pentru că ne şi ascundeam prin scări de blocuri. Se zvonea că s-ar trage şi se auzeau nişte zgomote asemănătoare. Am ajuns la Inter unde erau câteva sute de oameni, încolonaţi, cu pancarte pe care erau scrise lozinci împotriva lui Ceauşescu şi contra comunismului. Atunci, pe moment, nu m-am gândit la asta, dar era imposibil ca în numai câteva minute acei oameni să se fi organizat şi să fi confecţionat şi pancarte. Cu timpul am înţeles că Interul, sau Piaţa Universităţii, cum a rămas în istorie acel loc, fusese ales pentru că în hotel erau turişti străini şi pentru că locul respectiv se pretează foarte bine la conflicte de stradă. Am înţeles, mai târziu că nu noi ne-am dus acolo, ci am fost atraşi pentru a ne alătura acelui grup organizat înainte de ultimul miting al lui Ceauşescu. La Inter am stat până noaptea. Am şi relatat evenimentele într-un articol publicat în ziarul Libertatea, prima publicaţie apărută în România în momentul când nu se ştia ce se va întâmpla cu Ceauşescu. De atunci mă tot gândesc la acea noapte de groază. Multele documente apărute ulterior m-au ajutat să înţeleg şi mai bine ce se întâmplase. De la un moment dat, autorităţile au făcut cu noi ce au vrut. Ba ne alungau, ba ne lăsau să repurtăm câte o victorie. Nu este nevoie să mai scriu câţi oameni au murit, au fost mutilaţi sau arestaţi. Şi, mai ales, nu este nevoie să analizăm cine a profitat şi cine profită după acele sacrificii. Câteva luni mai târziu, către sfârşitul lunii aprilie 1990, Piaţa Universităţii s-a transformat în cel mai frumos vis pe care l-au trăit românii în ultimele decenii. Frica de moarte, în primul rând, din decembrie 1989 dispăruse. Eram mulţi, zeci de mii de oameni în fiecare seară. Cei mai reprezentativi români se aşezaseră în fruntea protestatarilor. Principalul adversar al Pieţii, Ion Iliescu, făcea greşeală după greşeală. În ziua de 25 aprilie i-a numit pe manifestanţi "golani". Piaţa, opinia publică naţională şi internaţională au explodat de revoltă. Un mare scritor român, Eugen Ionesco şi-a manifestat adeziunea faţă de Golani, atrăgând atenţia întregii lumi culturale. S-au compus cântece, au fost întocmite proclamaţii. Era clar că toate vechile structuri o să dispară şi vom trăi altfel, aşa cum ne visam. Au venit alegerile de la 20 mai 1990. Ion Iliescu a câştigat cu un procent zdrobitor. Nu a mai avut răbdare şi a chemat minerii şi muncitorii de la IMGB. Piaţa Universităţii şi centrul Bucureştiului au fost pur şi simplu strivite. Au murit oameni, au fost operate sute de arestări, sute de români au fost schilodiţi. Ne-am mai şi făcut de râs pe toată planeta. Idealurile Pieţii au plecat la naftalină. Protestatarii au fost aspru pedepsiţi. Ca şi în decembrie 1989, cei care au omorât şi schilodit românii au fost răsplătiţi . Politicienii şi mulţi ziarişti, care au sprijinit comunismul şi crima, au devenit bogaţi. Faptele abominabile ale autorităţilor din decembrie 1989 şi din 13-15 iunie 1990, ca să dau doar două exemple, au fost dovedite cu vârf şi îndesat. Toţi românii le ştiu. O parte dintre ele s-au petrecut în Piaţa Universităţii. Deocamdată manifestanţii, şi mai ales cei violenţi, nu au avut câştig de cauză aici. Au lucrat pentru alţii, fără să ştie.
Recomandările noastre
