În primul rând, chiar dacă n-ar fi fost spontane, ci pregătite şi amplificate inclusiv de felul în care sau făcut transmisiile TV (cu calea pentru zgomotul de fond ridicată), huiduielile şi fluierăturile au fost pornite, cum se zice, din suflet. Oamenii o duc mai greu şi e firesc să-şi îndrepte nemulţumirile împotriva celor de la putere. Băsescu o încasează pentru că merită.

Oricât s-ar strădui să dea vina pe faptul că protestele au fost organizate politic (penibilă intervenţia lui Constantin Simirad, preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, acum membru PDL, în trecut primar al Partidului Alianţei Civice şi, ulterior, ambasadorul lui Ion Iliescu în Cuba), cei care fac scut în jurul preşedintelui ştiu că e destul de greu să pui în mişcare mase de oameni care să huiduie dacă nu e de huiduit.

Revenind la ideea că huiduilelile au fost puse la cale de politicienii din opoziţie: şi aceasta are o doză de plauzibilitate mare – liderilor PSD şi PNL le convine să anunţe marea alianţă a opo zi ţiei pe fondul nemulţumirilor tot mai zgomotoase ale poporului. Frontul comun anti-Băsescu poporul îl cere!

Ce rămâne? Deruta alegătorilor liberali, dacă mai interesează pe cineva acest aspect, va creşte până la amor ţire şi acceptare sau silă şi dezinteres. Cei care au înghiţit, cu chiu, cu vai, alianţa cu Dan Voiculescu, află acum că e OK şi prietenia la tribunal cu PSD, partidul în care Adrian Năstase şi Ion Iliescu (preşedinte de onoare) se manifestă foarte vioi. Mai află că nici măcar principiul cotei unice nu e suficient de puternic dacă altfel nu se poate face alianţa. Am mai scris aici: vom asista, într-o oarecare măsură, la o schimbare de electorat. "Visătorii" nu mai au căutare, e nevoie de electorat pragmatic, care înţelege calculele politice şi le acceptă. Scopul contează.

Aflăm că ţara asta nu mai are nicio şansă dacă grupul lui Traian Băsescu va rămâne la putere. Ar fi o catastrofă dacă Elena Udrea ar fi şi mai puternică, ar învârti şi mai mulţi bani publici, ar face şi ar desface chiar totul în ţara asta. Aşadar, înlăturarea lui Băsescu&Co. de la putere e un ţel atât de important încât nici nu mai contează cum se ajunge la asta. Derutatul alegător liberal trebuie să priceapă: o şarjă a cavaleriei, oricât de frumoasă şi de nobilă ar fi, n-are nicio şansă în faţa unei divizii de blindate. Dacă adversarul joacă murdar, nu-l poţi învinge decât cu armele lui. Şi alte învăţături similare. Pentru alegătorul liberal derutat, care s-ar duce totuşi să voteze candidatul măreţei alianţe PNL-PSD (cu Dan Voiculescu în coadă), singurul înţeles acceptabil, cu care ar putea să-şi mai netezească niţel mustrările de conştiinţă, ar fi acela că pentru România e necesară alternanţa la putere. Dacă tot nu suntem în stare să construim, atunci măcar să-i oprim pe ceilalţi să fure mai mult de un mandat. Iar în perioada în care se schimbă găştile, măcar să mai aflăm câte ceva din furtişagurile precedenţilor providenţiali (că de pedepsit nu se pune problema). Şi, cu puţin noroc, vor fi ceva mai precauţi şi cu un dram mai cinstiţi.

Pe de altă parte, n-are dreptate nici Adriean Videanu care se străduieşte (el şi ai lui) să transmită ideea că PNL-PSD înseamnă "alianţa socialistă", în vreme ce dreapta cea curată şi izbăvitoare înseamnă PDL. Bipolarizarea în care va ajunge România n-are nimic de-a face cu ideologiile politice. Părţile antagoniste nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Dacă una zice "hăis", cealaltă va spune, obligatoriu, "cea", indiferent despre ce ar fi vorba. Ne aşteaptă, deci, o societate în care, pasionaţi de politică şi de fotbal, ne vom comporta ca în tribune. Ştiţi, desigur, că un "dinamovist adevărat" nu dă niciodată mâna cu un "stelist adevărat" şi nu cunoaşte nici unul vreo bucurie mai mare decât durerea celuilalt. Limbajul preferat e miştocăreala (în cazul microbiştilor mai răsăriţi), respectiv huiduiala (în cazul celor mai necomplicaţi).

Vreţi o dovadă în plus a popularităţii lui Traian Băsescu? Huiduielile de la Iaşi sunt doar începutul. Celui mai huiduit dintre pământenii contemporani nici măcar nu-i displace acest lucru atât cât s-ar crede. El a inventat lupta politică la sânge.