Dezbaterea publică despre tratatul fiscal propus la nivel european s-a împotmolit la un nivel meschin şi provincial, cu toate că România va fi în epicentrul cutremurului financiar pe care înţelegerea încearcă să îl prevină.

"Să fim printre primii zece care semnează", "să aşteptăm să vedem ce fac alţii", "să căutăm derogări", "să ne îndatorăm mai întâi pentru dezvoltare, aşa cum au făcut ţările care impun acum tratatul". Altfel spus, după expresia importată anul trecut de ambasadorul SUA, "să rearanjăm şezlongurile de pe Titanic".

România a încercat să importe un model care nu i s-a potrivit niciodată şi care acum nu mai funcţionează nici măcar în statele dezvoltate, care l-au consacrat. Deficitele cronice au fost, desigur, tentante pentru politicieni - adevărate teste de caracter. Unii au rezistat mai bine, iar acum dau lecţii. Alţii au cedat, iar acum iau bani, exact de la cei care dau lecţii.

Însă a existat şi un alt ingre­dient: disponibilitatea populaţiei de a economisi în condiţii de relativă siguranţă. Iar titlurile de stat ofereau această garanţie. De exemplu, în anii ’90, după ce administraţia Clinton a reuşit să ducă bugetul SUA pe excedent, economiştii Trezoreriei au calculat că întreaga datorie americană ar urma să fie plătită până în 2010. "Dar atunci de unde vom mai cumpăra titluri de stat?", a reacţionat lobby-ul financiar, iar ce a urmat - ştim. Datoria SUA a ajuns la 100% din PIB.

Aici, România pare să se diferenţieze cu o datorie "mică", de nici 40% din toată munca pe un an. În realitate, nu se diferenţiază deloc. Dobânzile medii plătite de trezoreria din SUA sunt de 2% pe an, cele din România sunt de 5%. Aşa se face că ambele ţări virează în contul dobânzilor echivalentul a câte 2% din PIB. Dacă România ar avea o datorie procentual la fel de mare ca SUA, ar fi de mult în faliment.

Adevărata diferenţă este în altă parte. SUA, ca şi ţările din Vestul Europei, au avut deficite bugetare când generaţia numeroasă şi prosperă născută după război îşi permitea să economisească pentru pensie.

Acum, generaţia respectivă iese la pensie şi îşi cere banii înapoi, în timp ce actualii angajaţi caută mai degrabă să se împrumute decât să economisească.

Aceasta este cauza de bază a actualei crize "a datoriilor suverane". Statele nu mai găsesc de la cine să se împrumute. În acest context, România, care a avut mereu o economisire internă anemică şi s-a bazat pe banii altora, vine şi spune... "să mai vedem".

Păi, ce să mai vedem? Fie că semnăm sau nu "Tratatul de stabilitate şi coordonare" propus de UE, bani oricum nu mai sunt pentru toată lumea. După derapajele care au culminat cu falimentul controlat la care asistăm în cazul Greciei, statele nu prea mai sunt considerate datornici de încredere. Asta înseamnă ca banii vor fi şi puţini, dar şi scumpi. Nici vorbă de "deficit structural", ci doar de excedente prea mici pentru a împiedica escaladarea costurilor. Bătălia nu va mai fi nici măcar pe "împrumuturi pentru dezvoltare" sau pentru "deficite responsabile", ci pe refinanţări pentru împrumuturile vechi.

Şi de ce ar finanţa cineva datoria "mică" a României până devine mare? Pentru ca, peste 20 de ani, să le ceară banii înapoi celor 15 milioane de români rămaşi în ţară, să aştepte o pensie care nu mai vine?

Guverne cum sunt cele din Italia sau Spania, cu datoriile lor "mari", sunt pariuri mai sigure, mai ales că fiecare contribuabil în minus de aici se contabilizează acolo cu plus.