La începutul anilor 2000, bancherii străini erau surprinşi să afle că în România nu se aplică nimic din ce învăţaseră ei la şcoală despre relaţia dintre risc şi profit.
Românii plăteau disciplinat - ca nişte clienţi “prime", adică de primă mână, dar acceptau dobânzi mari şi foarte mari - ca nişte clienţi “subprime", de mâna a doua. Greu de găsit aşa o combinaţie şi sigură, şi profitabilă! Cu timpul, stupoarea s-a transformat în plăcere, plăcerea - în lăcomie, iar lăcomia - în disperare. Cam în această fază se află acum băncile, care descoperă că România este nu o excepţie de la lecţiile din manualul bancherului prudent, ci o banală confirmare. Românii au început să câştige pe bandă rulantă procesele deschise împotriva băncilor. Chiar dacă deocamdată procesele câştigate de bănci sunt mai multe, ele nu aduc venituri suplimentare băncii. Însă cele pierdute costă. Băncile plătesc ambiguuitatea contractuală pe care au păstrat-o intenţionat pentru a o folosi împotriva clienţilor, ambiguuitate care acum le explodează în faţă.
Procesele pierdute cu puţinii clienţi dispuşi să se bată pentru drepturile lor n-ar fi, singure, un efort prea mare. Însă ele vin peste o rată de 15% a creditelor neperformante şi de aproape 50% a creditelor care sunt măcar “sub observaţie". Vin peste reţele supradimensionate de sucursale şi scheme de personal nepregătite să lucreze cu riscuri reale, să ia decizii bine-gândite pentru fiecare creditor în parte sau măcar să execute silit greşelile din trecut. Şi vin peste feţele posace ale acţionarilor, care au venit în România să ia dividende, nu să bage mâna în buzunar după majorări obligatorii de capital. Momentul culminant al melodramei dintre bănci şi clienţii lor a fost atins în a doua jumătate a lui 2010, când lobby-ul în parlament şi presiunea prin intermediul FMI au făcut ca Legea Falimentului Personal şi celebra OUG 50, de clarificare a contractelor, să fie îngropate. Atunci, băncile au câştigat războiul. Previzibil, însă, au pierdut pacea. Au ratat ultima şansă de-a trece peste derapajele trecutului, de a-şi reconstrui încrederea şubrezită şi de-a suporta nişte costuri de moment în schimbul unei afaceri cu perspective. N-au să facă vrut asta, perfect explicabil pentru mulţi din managerii locali, care şi-ar fi pierdut bonusurile şi chiar posturile, dar iraţional pentru interesele băncilor şi ale acţionarilor. Valul de procese este un tăvălug despre care nu se poate şti unde se va opri. La fel se întâmplă şi cu valul de credite neperformante. O parte din povară a fost mutată pe umerii clienţilor bun-platnici, însă mulţi sunt la limita suportabilităţii: după ce au plătit dobânzi nejustificat de mari, acum nu şi le mai permit nici pe cele mici. Însă cea mai mare pierdere este fix cea mai greu de măsurat: românii se vor gândi de 100 de ori înainte de-a mai călca pragul unei bănci, iar atunci când totuşi o vor face va fi doar pentru “super-oferte" cu marje de profit infime pentru bănci. Pe termen lung, neîncrederea şi dispreţul clienţilor vor face ca bancherii care nu şiau recuperat investiţia până în 2008 să trăiască cu teama de-a nu şi-o mai recupera vreodată. Desigur, orice generalizare este nedreaptă: există bănci care au sărit calul în mod incredibil aşa cum există şi câteva care s-au comportat ireproşabil. Vina le aparţine doar celor dintâi. Însă răspunderea se împarte între toate. Citiți și:
- Românii care au învins băncile în justiție. Momentul de cotitură în relaţia dintre bancheri şi restul lumii
Recomandările noastre
