Am fotografiat duminică ceea ce mai rămăsese dintr-o vilă aflată la intersecţia dintre străzile bucureştene ing. Aurel Vlaicu şi Dumbrava Roşie: o grămadă înaltă de moloz.

Deşi era zi nelucrătoare, se muncea de zor la ultimul perete. „A durat trei zile demolarea, a fost uşor. Oricum, cădea singură”, mi-a spus un muncitor care îşi trăgea sufletul.

La foarte mică distanţă, pe Mihai Eminescu, locul altei clădiri vechi fusese curăţat aproape în întregime. Zona, altădată plăcută şi liniştită, e un şantier. Deja locul e dominat de blocuri pătrăţoase, metal şi sticlă, ridicate la 2-3 metri distanţă de clădirile vecine.

Ziarele scriu despre planul de demolare a două palate de secol XIX de pe Kiseleff, aflate într-o paragină criminală şi construirea, în locul lor, a unor blocuri. Ziarele au scris, în zadar, despre clădirea de pe Aviatorilor, care purta amprenta Henriettei Delavrancea, Policlinica de pe Batiştei, complexul Moara lui Assan, fosta vilă a Simonei Lahovary sau fosta casă de pe Gutenberg a prinţului Gheorghe Zizi Cantacuzino.

Ziarele nu mai scriu de mult despre blocul Gambrinus sau despre fostul Hotel Cişmigiu, care au stat în paragină mai bine de zece ani. Paragină! Această noţiune defineşte cel mai bine momentul actual. Schema după care au fost puse la pământ clădiri istorice care dădeau culoare „Micului Paris” a fost exersată pe scară largă în România postdecembristă.

Sute de foste întreprinderi de stat au fost deliberat puse pe butuci pentru a fi vândute apoi, ieftin, fie pentru relansări spectaculoase, fie pentru a fi făcute una cu pământul şi parcelate, devenind leagăne ale unor cartiere rezidenţiale de lux. Prea mulţi oameni s-au îmbogăţit prea repede, jefuind. Nimeni nu i-a întrebat despre primul milion, nimeni nu-i întreabă de ce, măcar, nu creează locuri de muncă.

Socialiştii (fie de la PSD, fie de la PDL) care trâmbiţează acum lozinci au fost printre maeştrii genului. Dar ceea ce caracterizează cel mai bine România şi locuitorii săi este capacitatea incredibilă de autodistrugere. Ştim deja, cel puţin de la „Mioriţa” încoace: dacă alcătuieşti un grup de trei români, doi dintre ei vor complota ca să-l omoare pe al treilea şi să-i fure agoniseala.

Fix aşa sunt şi vremurile actuale! În loc să încerce să construiască ceva, să folosească inteligent criza ca pe o oportunitate de a reforma statul (una din lozincile preferate ale preşedintelui Traian Băsescu), puterea PDL dă vina, de doi ani, pe guvernul Tăriceanu şi reia, la nesfârşit, discursuri de care au început să se plictisească până şi susţinători con vinşi ai regimului.

În spatele bla-blaului, care sună tot mai spart, încearcă în fel şi chip să facă nu miri „legale” la deconcentrate, pentru clientela politică şi caută să ridice pragul achiziţiilor publice directe (limita maximă ar putea ajunge la 4,85 milioane de euro, dacă ordonanţa de urgenţă va intra în vigoare! Vorbim despre sume acordate fără licitaţie de către autorităţile publice, deci surse de furtişaguri de nepedepsit).

În acest context, aşa-zisul meci Udrea (Băsescu) vs Blaga nu e decât o hârjoană care are două valenţe: 1) să le arate pisica liderilor PDL care ar putea îndrăzni să cârtească şi/sau să-şi imagineze că pot influenţa viitoarea conducere a partidului şi alegerea prezidenţiabilului acestuia; 2) să le dea impresia naivilor că Marele Şef e gata să cureţe puroiul, chiar dacă asta ar însemna să-şi amputeze un deget!

În realitate, aceia care mai aşteaptă vreo minune de la garnitura Boc-Blaga-Videanu-Berceanu- Udrea sunt doar fraieri. Ţara asta a fost dusă de râpă deliberat în ultimii 20 de ani. Radu Vasile spunea, cu candoare, în urmă cu 12 ani, că nu se mai poate fura nimic din România. Fireşte, s-a înşelat. Încă se mai pot monta borduri o dată la doi ani (ca să vorbim de mărunţişuri devenite banale)! Încă mai sunt palate gata să fie culcate la pământ pentru că au fost ridicate în zone unde metrul pătrat de teren e mai scump ca aurul.

P.S. Apropo de aur: dacă mai durează mult show-ul ăsta cu scrisoarea de intenţie, va trece şi proiectul Roşia Montană, pe nesimţite. Căci nesimţirea nu miroase, dar îmbogăţeşte.