Publicarea informaţiilor despre existenţa dosarului Cristi Tabără a fost o decizie editorială foarte complicată.
Indiferent dacă este vinovat sau nu, scandalul pe care-l generează un astfel de articol afectează iremediabil imaginea publică a celui implicat.
Dacă este vinovat, opinia publică trebuie să fie informată, pentru a nu avea o imagine deformată asupra persoanei publice, în aceeaşi măsură model de comportament public şi lider de opinie. Dacă nu este vinovat, personajul implicat nu are nicio şansă să rămână fără cicatrice după un astfel de scandal, care, aproape fără excepţie, scapă de sub control.
Povestea ajunge în paginile tabloidelor. În total dispreţ pentru normele deontologice ale profesiei de jurnalist, acestea intră cu cizmele de cauciuc în viaţa intimă, anihilând prezumţia de nevinovăţie. Protagonistul este condamnat de opinia publică înainte ca instanţa să se pronunţe, iar un eventual verdict favorabil în justiţie nu poate înlătura prejudiciile de imagine suferite de acesta.
Pe de altă parte, încărcătura emoţională din jurul acestui subiect este imensă. Era previzibil că emoţionalul va domina raţionalul în dezbaterea publică. Cristi Tabără este tipul de vedetă opus starletelor frivole care domină viaţa mondenă autohtonă. O persoană erudită, absolvent de teologie - deci format într-un mediu moral -, cu o imagine publică pozitivă şi cu un capital de simpatie pe măsură.
Când un ziar dezvăluie o acuzaţie de viol la adresa unei astfel de persoane, reacţia publică este uşor de anticipat. În lipsa unei sentinţe în justiţie, oamenii se solidarizează cu vedeta lor preferată. Din acest motiv, publicarea unei astfel de informaţii este extrem de riscantă pentru un ziar. Dacă nu cântăreşti foarte bine faptele, scandalul generat te poate îngropa. Credibilitatea se câştigă cel mai greu şi se pierde cel mai uşor. Cu atât mai mult într-o perioadă în care credibilitatea presei româneşti este la cele mai scăzute cote de după Revoluţie. Responsabilitatea publicării unor astfel de acuzaţii este, în consecinţă, foarte mare.
Dacă ar fi fost vorba doar despre o plângere penală, cazul lui Cristi Tabără nu s-ar fi regăsit în paginile ziarului. Cu atât mai mult cu cât România este ţara în care oricine reclamă orice despre oricine. Au fost însă câteva lucruri care au înclinat balanţa către decizia publicării. A contat evaluarea psihologului judiciar din care a reieşit că fetiţa de 12 ani nu a avut un comportament disimulator în discuţiile cu poliţiştii.
La fel de importantă a fost şi declanşarea cercetării penale. După verificările preliminare, poliţia însă a lăsat ancheta în mâinile procurorilor. Publicarea acuzaţiilor pe care fetiţa de 12 ani i le aduce lui Cristi Tabără nu înseamnă învinovăţirea implicită a acestuia.
Cristi Tabără nu trebuie condamnat de opinia publică înainte ca justiţia să se pronunţe. Dar nici nu trebuie apărat doar pentru simplul fapt că este Cristi Tabără. Probitatea sa morală nu poate fi ridicată la rang de tabu. Este necesar ca opinia publică să trateze raţional acest caz care, dacă se va dovedi real, este de o gravitate fără precedent. Am văzut mulţi apropiaţi ai vedetei TV care rosteau propoziţia: "Cristi Tabără nu poate face aşa ceva". Am văzut ziare care, cu un cinism revoltător, au vrut să speculeze comercial valul de simpatie la adresa lui Cristi Tabără. Am văzut ziarişti care aduceau în discuţie aspecte irelevante. Care se întrebau de ce cazul a fost reclamat autorităţilor după atâta vreme, de ce tocmai în săptămâna de dinaintea nunţii vedetei TV. O astfel de atitudine înseamnă a manipula opinia publică, a prezuma că minora minte.
Doar justiţia poate stabili acest lucru. Până la verdict, presa trebuie să se abţină de la a derula anchete paralele.
Recomandările noastre
