La noi sunt prizate, precum liniile de cocaină în WC-urile cluburilor de fiţe, scandalul şi zoaiele. Efectele sunt garantate: euforie, tradusă în rating, şi dezastru, tradus în cum arată România - ţara în care domnii şi doamnele se recunosc după organele sexuale, nu după figură.
Maurice Bowra a fost un mare critic literar englez, preşedinte al Academiei Britanice la sfârşitul anilor ’50 şi o figură extrem de influentă la Oxford în epoca postbelică. Despre el circulă următoarea legendă. Într-o zi, a mers împreună cu nişte colegi să facă baie în râul Cherwell. Departe de ochii curioşilor, bărbaţii au ales să înoate goi. La un moment dat însă, un grup de doamne şi-a făcut apariţia. Ruşinaţi, bărbaţii şi-au acoperit cu mâinile părţile intime. Mai puţin Bowra, care a preferat să-şi ascundă faţa între palme. "Domnilor, nu ştiu despre dumneavoastră, dar eu sunt cunoscut în Oxford după figură", le-ar fi spus criticul partenerilor de înot.
Mi-am amintit scena aceasta, cu definiţiile ei perfecte despre ipocrizie, candoare şi ironie, privind şuvoiului de obscenitate revărsat pe micile ecrane româneşti de dramoletele cuplurilor Moni-Iri şi Oana-Pepe. "Îi văd pe concetăţenii mei care urmăresc cu nesaţ aceste «ştiri» ca pe nişte peşti mici ai adâncului orb, înotând cu gura căscată după căcatul de balenă venit de sus, din care să se împărtăşească cu toţii", scria luni, în "Gândul", Cristian Tudor Popescu. Cu totul ironic, "Gândul" e un ziar care-şi trăieşte ultimele zile ale existenţei "pe hârtie". Asta nu e însă o ştire importantă decât pentru peşti mijlocii înotând în ecosisteme cu minimă vizibilitate. Adică, pe scara evoluţiei, un pic mai aproape de normalitatea inteligentă de pe Terra.
Inteligenţa, în cazul de faţă, ar presupune un minim interes investit în evenimentele care au potenţialul de a schimba, într-un fel sau altul, viaţa comunităţii şi a membrilor săi. Societatea românească preferă, însă, rolul publicului pasiv. Actorii implicaţi nu prea servesc ca modele. În schimb, sunt prizate, precum liniile de cocaină în WC-urile cluburilor de fiţe, scandalul şi zoaiele. Efectele sunt garantate: euforie, tradusă în rating, şi dezastru, tradus în cum arată România - ţara în care domnii şi doamnele se recunosc după organele sexuale, nu după figură. Evident, argumentul televiziunilor pentru "micul derapaj de tabloidizare" (citat eufemistic din Sorin Ovidiu Vîntu) e clasicul "asta cere publicul". Cu toată şcoala BBC atent cultivată de responsabilii editoriali autohtoni, Pierre Bourdieu pare să fi scăpat lecturilor redacţionale. Sociologul francez a demonstrat acum câteva decenii că preferinţele nu se formează independent în spaţiul public. Din contră, chiar. Publicul cere ceea ce este învăţat să ceară. La noi, vede planuri acolo unde e doar improvizaţie şi ştiri importante acolo unde e numai periferie.
Ne puteți urmări și pe Google News
Într-un fel, rezistenţa instituţională şi socială a României la schimbare e explicabilă tocmai prin detaliile intime şi sordide ale acestui fel de a ne raporta la realitatea înconjurătoare. Neglijând modalităţile legitime de contestare a puterii, înţeleasă ca sumă de instituţii şi practici, patria pare să-şi fi construit, mai degrabă, mijloace de ignorare a ei. Puţinii care refuză să facă din divorţuri VIP repere de tipul "Breaking News" nu pot fi niciodată masa critică de care are nevoie România. Unii pleacă afară, pentru că s-au săturat să fie o minoritate neglijată. Alţii tac deplin în ţară, preferând să ridice ziduri în jurul lor şi să trăiască o realitate care de fapt nu există. Se visează la un nou partid, la o nouă autostradă, la un nou teatru sau la o nouă Românie. Doar se visează, pentru că, în mod paradoxal, până şi masa critică e infestată de viruşii lehamitei generalizate.
Tabăra cealaltă e contagioasă prin avantajul numeric. Ea se manifestă, omniprezentă, în trafic şi la serviciu, în malluri şi cârciumile de cartier, în oraşele prăfuite ale provinciei şi pe marile bulevarde, în sălile de teatru şi la bordel, în ziare frivole şi în mediile quality, în parlament, guvern sau administraţie prezidenţială. De la scara blocului până la scara avionului spre Bruxelles al lui Adrian Severin, cangrena e atât de întinsă încât însăşi masa necritică ajunge masa critică şi vector al stagnării. Nu cifrele contează aici, pentru că vehiculata ieşire din recesiune nu spune nimic despre populaţia care va suporta fericirea de a fi avut un guvern precum cel condus de Emil Boc. O va face, desigur, mutând febril cu telecomanda între relatările divorţurilor, puţin jurnalism adevărat de la televiziunile domnului profesor Voiculescu şi nişte divertisment de calitate cu Pepe. În definitiv, la Bucureşti, noi suntem cunoscuţi după mădulare. Dumneavoastră?
Recomandările noastre
