O victorie fără glorie a ecologiştilor americani scoate tot mai pregnant în evidenţă efectele „nocive” ale mişcărilor protestatare organizate de apărătorii mediului.
Pierderea locurilor de muncă este doar vârful unui iceberg ce ascunde interese economice şi lupte necruţătoare între actorii pieţei, lupte mediate – interesat sau nu – de ecologişti. Anul trecut, un producător local de papetărie, din Statele Unite, Mercury Paper din Virginia, a fost pus pe butuci de o campanie a ecologiştilor. Consecinţa imediată a fost că 200 de oameni dintr-o zonă montană, izolată, şi-au pierdut locurile de muncă. Îndârjirea cu care au acţionat ecologiştii a fost cu atât mai stranie cu cât firma vizată nu se evidenţiase ca un distrugător al mediului, cel puţin nu mai mult decât alţi producători de profil. Dar pentru că ostilitatea localnicilor împiedica organizarea unor mişcări de protest cu mare ecou mediatic, acţiunile de intimidare ale activiștilor s-au concentrat pe partenerii comerciali ai producătorului. Punând presiune asupra unuia dintre marii distribuitori naţionali de care depindea funcţionarea fabricii, ecologiştii au reuşit să blocheze desfacerea produselor acesteia. Astfel, a fost scos de piaţă un operator al cărui loc a fost preluat de competitori. În final, numărul copacilor tăiaţi a rămas acelaşi. Tot ceea ce au obţinut ecologiştii a fost doar reducerea numărului de locuri de muncă într-o zonă dependentă de un agent economic. Lupta „verzilor” se transformă din şantaj în linşaj public Evenimente recente scot în evidenţă faptul că ecologiştii au ajuns să dicteze cine are şi cine nu are voie să fie prezent pe piaţă. Firmele cu putere financiară scăzută nu se pot proteja împotriva puternicelor campanii ce le afectează imaginea. Astfel, lupta „verzilor” se transformă din şantaj în linşaj public. Iar fenomemul se extinde. Ecologiştii sunt în poziţia din care decid nu doar cine funcţioneză şi cine nu, dar şi cine trăieşte şi cine nu. Pentru multe persoane afectate de aceste campanii selective, pierderea unui loc de muncă conduce la faliment personal. Practic, în absenţa unor alternative de angajare, un loc de muncă în minus reprezintă o familie distrusă în plus. Ecologitștii români, buni la proteste În România, ecologiștii-activiști s-au remarcat aproape exclusiv prin lupta acerbă și consecventă împotriva unui singur proiect industrial, cel de la Roșia Montană. Inedit este faptul că în cazul proiectului Roşia Montană protestele nu vizează blocarea unei activităţi în derulare ci a uneia viitoare. Degradarea mediului şi poluarea într-o zonă în care mineritul are o lungă istorie nu a preocupat niciun ecologist până la apariţia proiectului. A fost suficient ca investitorul să avanseze cu etapele de avizare a redeschiderii minei pentru ca ecologiştii de profesie să fie activaţi. Pentru opozanţii proiectului nu contează nici argumentele economice şi nici cele sociale prezentate în mod transparent de investitor. Nici cele aproape două miliarde de dolari ce vor intra în România pentru dezvoltarea minei, nici cele 2.300 locuri de muncă dintr-un total de 6.500 create în faza de vârf, nici beneficiile directe ale statului de 4,2 miliarde de dolari anticipate de experţi independenţi nu au vreo însemnătate pentru protestatarii de meserie. În acest timp, în România continuă să funcţioneze numeroase facilităţi industriale în afara oricărei monitorizări. Chiar la 10 kilometri de Roşia Montană s-a încercat privatizarea unei companii miniere de cupru, care nu a atras în nici un fel atenţia protestatarilor. Iar în condițiile în care printre principalele motive care au adus eșecul sunt chiar cerințele de mediu ale statului, neacceptate de investitor, este de neînțeles atitudinea pasivă a protestatarilor. În această privință, românii au o vorbă care se potriveşte cel mai bine ecologiştilor anti-Roşia Montană: „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”.