Drumul ascuns din munți, despre care puțini mai știu, este încărcat de legende fascinante despre haiducii care stăpâneau odinioară aceste locuri. Puțini români mai cunosc acest traseu montan, care duce spre satul unde se refugiau cei mai de temut haiduci.
Drumul ascuns din munți. Duce spre ascunzătoarea celor mai temuți haiduci
În inima Munților Poiana Ruscă, o cărare străveche șerpuiește prin păduri dese și stânci sculptate de vânt și apă, conducând spre satul Meria. Acest drum aproape uitat de timp era, potrivit legendelor, folosit de haiduci pentru a se refugia în siguranța oferită de adâncurile munților.
Poteca pornește din Lunca Cernii de Jos și urcă printre copaci înalți, păstrând un aer misterios datorită stâncilor ce par să ia forma unor chipuri umane. Ajuns la destinație, traseul se oprește în satul Meria, o așezare cocoțată la o altitudine impresionantă de aproape 1.000 de metri.
Drum montan. Sursă foto: Pixabay
Localnicii folosesc mai rar acest drum ascuns în munți
Poteca străveche din munți este acum aproape abandonată, fiind cunoscută de foarte puțini oameni. Doar câțiva localnici își mai amintesc de ea și o folosesc ocazional, în special pentru a-și duce animalele la păscut pe dealurile din apropiere. În rest, drumul a rămas o relicvă a trecutului, aproape pierdut în sălbăticia pădurilor din Munții Poiana Ruscă.
„Este o veche potecă, mai puțin folosită acum, pe care oamenii mergeau la Meria. De la stâncile de pe deal, se poate vedea toată lunca Cernii, însă puțini cunosc acest loc. Cărarea mai este folosită uneori de cei care au animale, dar doar pentru a urca pe dealuri. Este mult de mers până la Meria, chiar și pe această scurtătură, iar acum sunt drumuri mai bune”, spune o localnică din Lunca Cernii de Jos, potrivit adevarul.ro.
Ce spun legendele despre poteca haiducilor?
Conform legendelor locale, satul Meria din județul Hunedoara era cândva un refugiu pentru fugari, hoți și țigani care căutau adăpost în acest colț izolat din Munții Poiana Ruscă. Așezarea izolată le oferea un ascunziș sigur, departe de autorități, iar din acest loc, locuitorii coborau în Țara Hațegului și Banat pentru a prăda, revenind apoi în siguranță la Meria cu prada.
Preotul Jacob Radu descrie în lucrarea sa din 1909, „Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului”, cum acești haiduci prădau fără frică, profitând de necunoașterea drumurilor de către urmăritori. El menționează că satul era format din colibe ascunse în munți, iar haiducii îndrăzneți nu se temeau de panduri, știind că aceștia nu cunoșteau potecile codrilor pustii.
În timp, Meria a devenit o așezare liniștită, unde locuitorii se ocupau cu creșterea animalelor, exploatarea lemnului și producerea de cărbune. Deși satul a rămas izolat pentru mulți ani, conectarea la rețeaua electrică în anii '60 și deschiderea unei mine de fier la Vadu Dobrii au adus o schimbare în viața comunității.
Astăzi, Meria este mult mai accesibilă, datorită unui drum asfaltat de opt kilometri care leagă satul de Lunca Cernii de Jos, făcându-l mai ușor de vizitat și cunoscut de turiști, dar păstrându-și totuși aerul misterios al vremurilor trecute.