Biroul Național de Statistică din Marea Britanie anunță că numărul de români care trăiesc în această țară a crescut cu 25% în 2017, față de anul precedent, ajungând la 411.000 de persoane.
Astfel, persoanele cu naționalitate română au devenit a doua cea mai comună populație non-britanică din Marea Britanie. De ce facem asta? Suntem dezamăgiți, suntem săraci, suntem frustrați, iar cifrele seci ale statisticilor arată o realitate tristă: încă se fuge din țară. Și se fuge oricum, cu studii sau fără, cu bani sau cu buzunarele goale, cu trenul, cu autocarul, cu avionul, oricum ar fi - important e să pleci cât mai departe. Iar Uniunea Europeană e mare. Poți să alegi între Londra, Barcelona sau Paris, aglomerare urbană să fie, - cât mai mare dacă se poate – pentru că, nu-i așa, sigur găsești tu ceva de lucru acolo. La urma-urmei, ce ți se poate întâmpla? Și sunt mulți tineri necopți la minte care au impresia că s-au maturizat destul și care văd o plecare la muncă în străinătate o situație din care au numai de câștigat: ori faci bani și te îmbogățești, ori, în cel mai rău caz, te întorci în țară și rămâi cu o amintire frumoasă. La fel s-a gândit și Alexandru. Pretinde că, atunci când a plecat în Anglia, la vârsta de 21 de ani, nu se regăsea ca personalitate în țara sa natală. Așa că și-a luat inima în dinți și, în ciuda opoziției familiei – toți intelectuali cu pretenții – și-a cumpărat, alături de câțiva prieteni, bilet de avion. - Cu câți bani ai plecat? - Cu 60 de lire, dar am avut un accident, mi s-au spart ochelarii, am mai rămas cu 20...
Fetele, la videochat
Au fost 7 când au plecat, trei cupluri plus Alexandru. Doi dintre băieți își făcuseră credit și plăteau aproape tot. Au găsit, într-o suburbie, trei camere în chirie, pe care le-au achitat pe două luni în avans. În prima săptămână, băieții s-au angajat la împărțit pliante. Fetele, însă, și-au căutat norocul în ziar, la anunțuri. Una dintre ele, cea mai cuminte și mai frumoasă, a fost la interviu cu un patron turc și, în aceeași zi, s-a și mutat în penthouse-ul acestuia. Celelalte fete au găsit imediat de muncă: la un videochat controlat de niște arabi. Una dintre ele i-a pretins iubitului cu care venise cel puțin 3.000 de lire pe lună pentru a continua relația. Lucru care nu s-a întâmplat. Iar cea de-a treia fată a fost recuperată, cu greu, de prieten și adusă în România. S-au căsătorit și acum au un copil.
6 luni am ridicat schele
Alexandru n-a avut, însă, astfel de probleme. Îmi spune că el s-a angajat pe șantier. „Am făcut schele în jurul blocurilor și caselor timp de 6 luni, efectiv ridicam schele. Luam cam 7 lire pe oră, 6-700 de lire pe lună, iar pe chirie dădeam 3-400 de lire”. - Îți mai rămâneau bani de droguri și alcool? Stă un pic și se gândește. - Nu beam alcool. După ceva timp am mai băgat... Droguri? Doar iarbă. La început. În România nu încercasem decât recreaționale. Până am plecat în Londra îmi cumpărasem, să zic, 3-4 grame de iarbă în total. Apoi, mai trăgea câte o bere și un „pai” după muncă, de două ori pe săptămână. - Ai intrat în comunitățile de români? - Nu. Am plecat din România ca să scap de români. - Ai stat cinci ani. Ți-a plăcut? - În primă instanță m-am dus fără să știu nimic, la ghici. Fără niciun ban. Am început să exist pur și simplu. Comparativ cu România, Marea Britanie e plină de distracție. Nu numai în club. Acolo, orice e o distracție. Tot ce faci în afara casei. Dar trebuie să consumi bani. În fiecare minut, închiriezi, practic, acel loc în care ești; ești un sclav al societății respective. Îmi zice că la distracție sunt foarte individualiști. Dacă vor să se distreze într-un anumit fel, o vor face. Pot să cumpere orice.
Londra vs București = cuceritor vs cucerit
Încerc să-l scot pe Alexandru din filmul amintirilor și să-l reconectez la actualitate. Londra sau București? „E mult mai ok în București. Probleme de aici nu există acolo. Setul de probleme de aici e mult mai ok. Nu îți permiți atâtea lucruri, dar suntem mai oameni. Putem discuta, putem ajunge la un compromis împreună. Acolo trebuie să consumi mult mai mulți bani ca să ajungi la aceleași chestii ca aici. Vrei să fii cuceritor sau cucerit - asta e diferența dintre Londra și București. Nu poți să te identifici cu ei, cu britanicii… Vei sacrifica multe ca roman ca să trăiești acolo”.
„Vor distracție, droguri, alcool și curve...”
A înțeles, după atâția ani, că e o inconștiență să pleci la un astfel de drum nepregătit. „De ce crezi că nu ne mai vor în Marea Britanie? Cum îți explicit Brexit-ul?”, îl întreb. „E simplu. Sute de mii de oameni se duc anual în Marea Britanie ca în Tărâmul Făgăduinței. De fapt, vor distracție, droguri, alcool și curve...” Îl iscodesc și în privința locului în care și-ar crește copii. „Nici București, nici Londra. În România mi-aș crește copiii, dar undeva la țară. Aș face un zid în jurul lor, să nu aibă parte niciodată de jungla urbană”.
„Băgam droguri tari și le stingeam cu tărie, că mi-o lua inima razna”
Apoi a descoperit prafurile. „Era un praf ieftin. Speed. Cocaină cu ceva heroină în ea. Nu trăgeam dacă știam de heroină, că m-au uitat la Pulp Fiction (n.r. – filmul)”. Râde. “Am tras și heroină pe staniol. Țineai bricheta dedesubt, marfa se topea și trăgeai fumul care ieșea din bucata de heroină. Mă dusesem să iau cocaină, dar n-am gasit. Deci am tras heroină așa, «la fum». 80 de lire bila…”.
Acest mod de viață l-ar fi putut ucide. Măcar a meritat? Cum s-a simțit? „Reacția corpului meu a fost: când e următorul fum? Nu am simțit că îmi face nimic. Mi s-a părut inutil. Și crack-cocaine la fel. Cocaină cu bicarbonat de sodiu adică. Se face o pietricică, pui un pic de apă, o încălzești, o spargi și o fumezi dintr-un pet de red bull. Am dat vreo 40 de lire în noaptea aia. Am luat și o vodcă, dar mi s-a părut inutil. Trăgeai și mai voiai. Nu faci nimic productiv, nu se întâmplă nimic. E ca și cum joci la păcănele. Joci până pierzi toți banii și cu asta basta. Ești împrăștiat. A doua zi ești hangover. Băgam și tărie, că trebuie să te calmezi după ce ai fumat, că îți bate inima tare. Dar nu faci nimic, nu te duci nicăieri cu mintea. Am crezut că voi avea halucinații, dar nu s-a întâmplat asta”.
Consumase atâta cocaină încât începuse s-o bage pe gură
Apoi, a cunoscut un italian, care fugise pentru că făcuse datorii în țară. Îl căutau „băieții” pentru niște marfă neplătită. Consumase atâta cocaină încât începuse s-o bage pe gură, nu pe nas. Își trăia viața întrun dolce far niente, iar Alexandru crede cu toată tăria că oamenii care vin în Londra nu au, de fapt, niciun țel, în afară de distracție: un pai azi, altul mâine, poate și câte o slujbă de-o zi. Și asta pentru că există cartiere în care nu se plătește chirie, în care se poate face scoating. Clădiri abandonate pline de oameni care nu plătesc pentru utilități și care au, din când în când, electricitate. El, italianul, locuia în acest fel, într- un fel de sătuc din Londra, și tot acolo l-a invitat pe Alexandru la un party-rave, într-un fel de hală.
„Toți voiau să inhaleze NOS, nitro din ăla de la mașină”
„Acolo am băgat cele mai tari droguri. Îmi cumpărasem un cristal de MDMA, știi, din ăla care se pune în Ecstasy. Totul e să nu-l tragi pe nas, mai bine îl pui în apă. Italianul mi-a zis că putem face rost de droguri mai bune, așa că l-am așteptat de dealer. Când a venit, toată lumea a tăbărât pe el. Toți voiau NOS, nitro din ăla de la mașină. Se vinde la butelie. Recipientele se pun în câte un balon, care se vinde cu 2-3 lire la astfel de petreceri”. Alexandru îmi spune că în barul acela improvizat nu se cumpăra nimic pe bon, totul era la negru. „NOS-ul e precum crack-cocaine. Îl tragi și ești super amețit. Poți să-l iei și de la aparatele de cafea. Dacă îți faci cafea cu frișcă, sunt și niște butelii cu NOS. Se punea în balon și îl trageai în plămâni. Se ducea direct la creier, te amețeai 2-3 minute, apoi erai nerăbdător să mai tragi o dată. Așa e cu toate drogurile acolo. Iei o chestie care te ridică și una care te coboară, gen iarbă sau hașiș”.
Alexandru se declară nemulțumit de drogurile din Marea Britanie. „Am fost și a doua oară. Ăștia la 4 după-amiaza erau în plin rave, așteptau after-party- ul, ca s-o ia de la capăt. Aveau doar speed și ketamină. Ketamina este pentru cai. Am luat o singură dată, era tare, eu eram mort fizic, dar creierul funcționa. A fost interesant. Mă uitam la oameni și le vedeam, efectiv, albul ochilor. Hașișul, însă, este foarte prost. La fel și LSD-ul. Nu se compară cu România. În schimb, Nitro și crack-cocainul-ul înseamnă sinucidere curată”.
„Am venit acasă, dar copilul nu mai era acolo, iar camera era goală”
Alexandru nu are amintiri prea bune în privința femeilor. Îmi spune că un an și jumătate nu s-a atins de nicio femeie. Ba, chiar a pătimit din cauza lor. Lucram la un bar și, într-o zi, am luat numărul unei colege și i-am dat un mesaj. Ce crezi că a făcut ea? A postat un mesaj pe facebook, gen: «uite ce îmi scrie românul ăsta». Am fost dat afară în secunda doi”.
Apoi a devenit manager de pizzerie și statutul său social s-a schimbat. Una dintre subordonatele lui, o englezoiacă drăguță, care făcea toppings pentru pizza, i-a atras atenția. „M-am mutat cu ea într-un sat, am plecat de la Londra acolo. Am avut încredere, am crezut că pot s-o schimb, să o învăț ceva din valorile românești... Ea era pe pastile... Pe Ecstasy. O drogată. La câteva luni după ce ne-am cuplat, a făcut un avort. Nu știu al cui era copilul, nici ce era în capul meu...” Fata s-a oprit, însă, din luat pastile. O perioadă, totul a mers ca pe roate. Ba, mai mult, după un an și ceva a venit vestea cea mare: a rămas însărcinată cu copilul lui. Alexandru îmi citește uimirea pe față. „L-a născut. Da! Am copil acolo! O fetiță. Copilul are 3 ani. I-a împlinit pe 26 septembrie”.
A prins-o flirtând pe SnapChat
Din păcate, relația lor s-a deteriorat rapid, pentru că englezoaica a început flirteze pe SnapChat cu alți bărbați. Gelos, Alexandru i-a șters câțiva „prieteni” din listă, iar asta l-a costat: “Într-o seară, m-am întors de la muncă. Lucrasem 12 ore. Am venit acasă, dar copilul nu mai era acolo, iar camera era goală. Se mutase la maică-sa. Mi-a spus că nu mai voia să fie cu mine, că i-am șters o persoană din SnapChat, de pe telefon. Reacția ei a fost să ia copilul și să plece la maică-sa. Fără discuții, fără nimic. I-am zis: e sângle meu, cum poți să faci asta?”.
Alexandru lăcrimează. Îmi spune că englezii n-au aceleași valori și principii morale ca românii. S-a decis să plece și a plecat. Simplu. „Nu mai e cu ăla de pe snapchat, e cu altul. A mai încercat cu vreo 2-3 și până la urmă a rămas cu unul cu care se cunoștea din clasa a doua. Numele de familie al copilului este, însă, românesc, este al meu. Iar prenumele fetiței este Hope…”