La cei 30 de ani ai mei de-atunci, mi s-a întâmplat să transpir ţinându-mă după el pe dealul ce urcă spre biserica-bolniţă de la Cozia, pe potecile mânăstirilor Turnu şi Scărişoara sau luând la rând bisericile-paraclis de la Hurez. Ierarhul care se considera cu modestie autentică un „călugăr de Pateric”, fost din 1952 până în 1970 stareţul Mânăstirii Căldăruşani, era un povestitor admirabil. Auzind că îl citesc pe Nae Ionescu, mi-a povestit cum anul său de studenţi la Facultatea de Teologie din Bucureşti a cumpărat de la văduva filozofului, în 1944 sau 1945, ediţia Patrologiae cursus completus, întocmită de abatele Jacques Paul Migne în 382 de volume grupate în Series graeca şi Series latina. Peste câţiva ani, Patriarhul Justinian le-a confiscat-o, aducând-o în biblioteca Palatului Patriarhal, unde se află şi astăzi.

Am urcat şi la Schitul Ciocanu din apropiere de Câmpulung-Muscel. De pe culmea cu o veche bisericuţă frumos pictată şi câteva chilii de paiantă, se zărea în depărtare oraşul. Am pornit cu ierarhul spre inima pădurii, unde era răcoare şi linişte, oprindu-ne după câteva sute de metri şi aşezându-ne pe nişte trunchiuri de brad. Peste un sfert de ceas, s-au arătat printre arborii înalţi, venind unul după altul, un frate de mânăstire şi doi călugări. Primul aducea pe o tavă un clondir cu vin roşu şi două pahare, al doilea venea cu un mic taler cu gustări, iar ultimul, păşind cu grijă pe poteca înclinată şi strâmtă, purta pe o farfurie câteva felii de cozonac…

De la Schitul Ciocanu, întrucât ne găseam în apropiere, episcopul m-a dus să văd reşedinţa patriarhală de vară de la Dragoslavele, aflată la câţiva kilometri de Rucăr. În 1929, preoţii musceleni i-au dăruit Patriarhului Miron Cristea o casă de odihnă pentru lunile călduroase, ridicată într-un loc liniştit, cu vedere spre munte şi loc larg împrejur. În 1949, Justinian, noul patriarh, a adus aici o bisericuţă maramureşeană din lemn din secolul al XVII-lea, rânduind doi călugări în incinta ei şi întemeind un schit cu hramul Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. În felul acesta, reşedinţa de la Dragoslavele şi terenul din jurul ei erau apărate de samavolnicia noii Ocârmuiri care începuse să exproprieze bunurile necultice ale Bisericii. Schitul de la Dragoslavele a primit statutul de stavropighie, ceea ce însemna că este supus canonic patriarhului şi nu eparhiei în care se afla. Un an sau doi mai târziu, pentru a păstra căminul preoţesc şi sanatoriul de la Techirghiol, Justinian aducea şi acolo o biserică cu statut de monument istoric şi înfiinţa un schit de maici (cărora din anii ’70 avea să le fie duhovnic părintele Arsenie Papacioc) cu rang de stavropighie.

Casa de la Dragoslavele era simplă, trainică, răcoroasă, văruită în alb, cu pridvor, cu piese de mobilier care impuneau, precum biroul masiv din odaia de lucru a patriarhului, cu un scaun cu spătar de piele şi picioare de jilţ, iar în dormitor – scoarţe şi macaturi în culori odihnitoare şi, totodată, dense. La o sută sau două de metri trecea şoseaua, dincolo de un pârâu silenţios cu maluri înalte şi o perdea de arbori prin care se auzea vântul subţire de amurg.