Moto: „Îmi iubesc pământul natal, nu pot sta nicăieri, printre străini, mai mult de două luni, paşii mei pornesc singuri înapoi spre ţara mea de care mi-e dor, mi-e dor, mi-e atât dor...”  George Enescu

Ce este DORUL? Da, de veacuri ne întrebăm ( ca Neam, poate de milenii) ce este cu acest cuvânt tainic, mustind a matrice românească, de unde a purces spre drumul creației lingvistice și în ce piepturi, cu ce trăiri a fost frământat, de s-a nascut un astfel de prunc de Cuvânt neasemuit și imposibil de tradus în alt concept. Indiferent că se merge în Ardeal, Oltenia, Moldova, Muntenia sau Dobrogea, românii strigă la unison, sub chemarea unui amalgam de simțăminte: “Mi-e dor!”.

DORUL poate fi, dincolo de trimiterea spre alte sensuri și simboluri, o REÎNTOARCERE. O inefabilă și sublimă reîntoarcere la o trăire aparte, comoară a sufletului.

Și ce te faci când, pe drumul vieții îți apare un suflet-bucurie, o inimă luptătoare, femeie-Călăuză de românism, dincolo de frontierele țării ?!

”Albă ca Zăpada de la Trinitas”, cum au botezat-o copiii mei pe Mihaela Popescu. Este demiurgul a numeroase acțiuni și evenimente, dar ne vom concentra în mod deosebit pe două Proiecte de suflet, două proiecte curajoase prin care se întâlnesc într-o răscruce de sensuri: Dorul și Reîntoarcerea.

Spectaculoasa emisiune ”Timpul Reîntoarcerii” - Trinitas TV îmbracă, paradoxal, ca într-un Ou, numele celor 2 mari Proiecte, pentru că re-venirile în viață nu se împlinesc dacă nu avem la rădăcina cugetului, a gândului și a simțirii: dorul după acel Ceva fără de care ne simțim goliți.

Mihaela, care este și Președinta Asociației "Agora for Life" Belgia, a devenit, prin ascultarea glasului menirii sale, ambasador al duhului și al spiritului românesc.

Draga mea, te invit la un popas de cuvânt, cu o cană cu ceai aburind a toamnă și a cupru de frunze, cu dovleci și struguri și gutui pictând acest tablou răpit parcă altor vremuri. ”Turnul de fildeș” al dialogului nostru este proiect cultural cu caracter național, DOR.

Dar până să ajungem la „turn”, mi-am propus să cercetăm și împrejurimile ”cetății”, să răsfoim paginile copilăriei Mihaelei. Simt că, prin câteva clipe petrecute Acolo, în anii voioșiei pruncești, cititorii noștri vor înțelege și mai în profunzime alegerile drumului tău în viață.

Așadar, cum era copila de altădată? Și ce vlăstari din acei ani au continuat înfrunzirea până în prezent? Cum și care ți-a fost ”poteca” de început, până la ramificația frumoasă de Drumuri la care ai ajuns azi?

Mihaela Popescu: Irina dragă, îmi e drag să călătorim, fie poate și pentru câteva momente, pe „ulița copilariei”. Am avut o copilărie absolut minunată, petrecută într-un cartier cochet, liniștit al Bucureștiului, din tată oltean(din Vâlcea) și mama, din Argeș. Părinții mei s-au cunoscut la horă, peste dealuri, ei fiind vecini de județ.

Irina Stroe: Când povesteam deunăzi, ți-am simțit o emoție aparte când ai ajuns la amintirile cu bunicii, cu satul nostru superb cel plin de bogății spirituale, de Mirare și de Tradiție vie. Ai o legătură deosebită cu pământul, la propriu spus. Îl trăiești și te trăiește, astfel se Aude din graiul evocărilor tale.

Mihaela Popescu: Acele amintiri au rămas ca un ungher în inimă unde pășesc întotdeauna ca într-un loc sfânt. Fără să înfăptuiască bunicii ceva special, ei, dimpreună cu locul acela - magic în amintirile mele, unde poți să auzi cum crește iarba stând cu inima lipită de pământ și ochii către Cer- au sădit în mine ceea ce avea să mă însoțească clipă de clipă, în viața de adult.

Semințele iubirii de pământul natal, dragostea de biserică, Centrul duhului satului, toate s-au prins într-un buchet ce a început să înflorească și mai plenar- paradoxal- când nu mai era ”apă” la rădăcină- adică atunci când am plecat din România.

A fost o perioadă în copilărie când am fost plecată din țară împreună cu familia și țin minte cum număram zilele care mai rămâneau până la întoarcerea acasă, la prietenii mei, la casa noastră...  am revenit într-un februarie, era frig, lapoviță...cenușiu mult...dar mie mi s-a părut a fi cel mai frumos loc din lume, acel colț de stradă din București. Îmi fusese DOR...

Da, Irina, DORUL a fost firul acela roșu care mi-a determinat toate acțiunile în viață, întotdeauna prezent în ceea ce am facut, niciodată nu s-a rupt.

Pentru că soțul meu s-a întâmplat să fie belgian, și pentru el ar fi fost foarte complicat să renunțe la Belgia și să se mute în România, am lăsat totul în urmă și am început o nouă viață, în Belgia. Dar din acel ceas, firul roșu despre care vorbesc a devenit și mai prezent.

În România, m-am format ca om, am locuit în aceeași casă până m-a cerut soțul în căsătorie de la părinți. Spuneai că mă vezi mult unită cu pământul țării. Vezi tu, au trecut anii, dar atmosfera copilăriei unde noi, toți copiii din zonă, ne adunam și ne bucuram de năzdrăvăniile copilăriei, este încă foarte vie în sufletul meu. De pe trei străzi ne adunam la un loc pe strada noastră și împărțeam totul: poveștile, bucuriile, jocul, bunatatile pe care le faceau ai nostri... Fiind cea mai mică dintre toți, mă simțeam tare răsfățată! Am crescut într-o minunată atmosferă, cu reguli stricte, însă.

Irina Stroe: O vorbă din bătrâni spune frumos că omul învățat își poartă mereu averea cu dânsul. Pui mult accent pe educația primită și pe rodul pe care ea l-a dat mai târziu, prin alegerile și întreaga ta lucrare, Mihaela.

Mihaela Popescu: Da, Irina. Educația a fost pilonul major. Și toți copiii eram educați, îndrumați în același spirit, deși nu eram la fel, fiecare avea caracterul, personalitatea lui; dar familiile încercau dimpreună cu Școala să ofere o bază de plecare în viață, fiecăruia dintre noi. Spre exemplu, după-amiaza respectam orele de odihnă pentru cei mai în vârstă; și aceasta, fără să ne cheme părinții în case sau să fie nevoie de pedepse. După ora 15, ieșeam iar, nerăbdători, la joacă pe stradă. Dacă cumva făceam gălăgie și ne făcea observație câte o doamna în vârstă, ne crăpa obrazul de rușine. Erau alte vremuri...

Nu aveam prea multe în acei ani... era bogat copilul care avea o bicicletă și o poză color cu Nadia, imaginează-ți!

Nu aveam internet, nu aveam tablete și smatphone-uri, dar aveam timp să ne jucăm în aer liber, să citim, să ne plimbam prin Herăstrău, să înotam în lacul Bordei...Era și un stadion foarte aproape de noi, am făcut acolo atletism, am făcut- inevitabil, în țara Nadiei- gimnstică sportivă...lucruri care mi-au fost de folos la un moment dat, îți dau o anumită disciplină, o anumită rezistență.

Irina Stroe: Încet, încet, ne îndreptăm spre momentul plecării din țară. Care au fost pașii care te-au condus spre cele doua mari proiecte DOR și Timpul Reîntoarcerii? Pentru că, și în acest proces, tot pe fundația unei lacrimi adânc scufundată lăuntric s-a înălțat strașnica ”construcție”.

Mihaela Popescu: Din clipa în care am ajuns în Belgia, totul parcă a curs săgeată spre o inefabilă re-întoarcere spre țară, dar în alt fel produsă. Și așa a și fost, tot ce am făcut în Belgia a avut legătură cu România. Departe de țară fiind, parcă trăiești mult mai acut depărtarea, distanța îți dă o altă dimensiune a lucrurilor cu adevărat importante, esențiale.

Irina Stroe: Dacă sapi puțin în urmă, ne poți alege o piesă din acest puzzle al emoțiilor definitorii, prin care ai simțit că, de dincolo de frontiere, România adevărată ( decojită de  etichete, etc) se vede oarecum mai autentic decât în țară fiind?

Mihaela Popescu: Da, chiar spre început. Și este o întâmplare cu adâncime, afectiv vorbind. Adusesem în Belgia piesa ”Candele nestinse”,o piesă cutremurătoare de teatru despre fenomenul închisorilor comuniste, scrisă și regizată de Ivona Boitan, o prietenă dragă.  Ulterior, am ieșit la o plimbare prin Gent, mâncam cireșe, stăteam la povești într-un colț liniștit și verde.

La un moment dat, Ivona îmi spune: ” Este foarte frumos orașul, dar aici simți că oamenii nu se roagă.” M-am întristat...Cum să nu fie apreciată frumusețea stilului gotic, amprenta istorică a orașului?! Abia mai târziu am înțeles ce a vrut să spună Ivona atunci. Iar ultimii doi ani de pandemie au deslușit și mai puternic sensul cuvintelor ei. Aici, totul are alt sens, altă semnificație și este imposibil să nu faci comparație cu oamenii pe care îi întâlnesc când vin în România. Dar Dumnezeu Bunul m-a ajutat infinit de fiecare dată și, la fiecare impas, mi-a trimis oameni  extraordinari, plini de dăruire, împreună cu care să pot face lucruri minunate.

Irina Stroe: Până la DOR și la seria de emisiuni ”Timpul Reîntoarcerii” difuzată pe canalul Trinitas TV, care a fost prima activitate,  ajunsă fiind în Belgia?

Mihaela Popescu: La început- început, a fost lacrima! Dorul, acomodarea departe de cei dragi. Te găsești într-o țară străină, familia lăsată in urmă , o iei de la zero, practic. Pe atunci nici nu erau așa de mulți români în zona în care locuiam eu în Belgia, în zona flamandă...când auzeam vorbindu-se românește pe stradă era sărbătoare. Ca o coincidență, primul meu loc de muncă l-am găsit înlocuind o româncă ce se hotărâse să schimbe domeniul. Am devenit foarte bune prietene, iar peste ani am ajuns chiar să fac cu ea una dintre edițiile emisiunii Timpul Reîntoarcerii ( este vorba despre Nicoleta, cea cu plantația de afine din Maramureș). Apoi am deschis o firmă pentru a promova România drept destinație de afaceri pentru firmele belgiene. Au fost ani interesanți, dar lumea afacerilor nu era o lume în care mă simțeam foarte confortabil.

Irina Stroe: Și a urmat apoi zborul, marele Zbor...

Mihaela Popescu: Bucurie și zbor, cum spui tu, a fost întâlnirea cu Daria, cea  împreună cu care am înființat, în 2015, asociația non-profit Agora for Life, asociația prin care ne doream să avem o greutate mai mare în acțiunile pe care le intreprindeam pe tărâmul protecției mediului, o așezare juridcă a lucrurilor.

Pentru lansarea Asociației am organizat un eveniment cultural, “Classical music to Heal the Earth”, de Ziua Pământului, un recital cu violonistul Tudor Andrei și cu pianista Aurelia Vișovan, cărora le suntem recunoscători pentru generozitatea participării. Un mic miracol a fost că am reușit să acoperim cheltuielile legate de organizare. Eram în Vinerea Mare când am primit vestea că organizația care administra spațiul  care ne găzduia evenimentul, înțelegând spiritul demersului nostru, a redus factura la jumătate din suma inițială.

Și încă o bucurie a venit de la un europarlamentar german care ne-a donat o sumă importantă de bani, știind că suntem la început de drum. De aceea spun ca L-am simțit pe Dumnezeu mereu alături, când aveam mai multă nevoie, El a fost acolo. Și am înțeles că aceasta este Calea și nu alta. Că trebuie să mergem înainte, în ciuda oricărui obstacol.

După toate activitațile din zona protejării mediului, pe care le desfășurasem înainte, acest mic concert e venit ca o oază de pace, de mulțumire, o fereastră deschisă. Au fost alături de noi suficienți prieteni cât să ne dea curaj să continuăm. Și am mers, firesc, lin, pe aceeași linie. Ni s-au alăturat apoi oameni minunati, care ne-au fost umăr în evenimentele care au urmat.

I-am avut apoi ca invitați pe Iosif Ciunterei, pe Daniel Leș, pe Grigore Leșe. Ne-am dorit să reușim să organizăm evenimente culturale susținute doar prin participarea publicului,a sponsorilor-prieteni, chiar dacă ne este  mai greu astfel. Nu am încercat niciodată să accesăm fonduri publice.

Irina Stroe: Din tot ce ne povestești, draga mea, AGORA sunteți voi, sufletele implicate, iar tu- miezul, inima cate bate. Cum a prins aripi DOR-ul, în fapt?

Mihaela Popescu: Irina, am avut marele noroc că s-au strâns oameni extraordinari în jurul nostru. Împreună formăm un nucleu ce-mi dă putere să nu renunț. Dumnezeu mi-a dat un soț înțelegător, care mă susține.

DOR-ul s-a născut dintr-un vis, a venit ca o revelație, alt nume nu ar fi fost posibil; pentru că acesta este simțământul unic pe care noi, toți, îl purtăm cu noi peste frontiere. Și în țară fiind, deseori, îl trăim amintindu-ne de vremurile de odinioară. Treceam deseori pe lângă Conservator și mă gândeam: oare cum ar fi ca și noi să organizăm aici evenimente? Așa s-au așezat toate, am ales să dăm glas dorului prin muzică, prin tradiția cea vie, prin doinele și baladele noastre, prin piesele clasice de inspirație tradițională.

Aș putea să scriu o carte numai despre peripețiile care apar la fiecare eveniment, încercări prin care trecem, însă Dumnezeu are grija să ne scoată, de fiecare dată, la liman.

O prietena foarte dragă a venit la finalul ediției a doua a ”DOR”-ului și m-a întrebat cine ne susține pe noi și a rămas uimită să audă că nu avem niciun sprijin. De atunci este una dintre prietenele care fac ca Agora să existe.

Această Asociație este plămădită după chipul și asemănarea noastră, tot ce facem noi ne este și oglindă. Încă de la micul recital de început, astfel a decurs totul. Simt să amintesc și de un eveniment sfredelitor inimii, o Șezătoare de suflet care a cuprins o expoziţie de icoane pictate de Ligia Despina Crăciunescu, din Belgia, cu invitați de seamă: deţinutul politic Marcel Petrişor şi violonistul Tudor Andrei. O seară care mi-a rămas adanc in inimă.

Apoi, a urmat “Sub aripa Cerului”, tot cu invitaţi din ţară, cu etnologul Iosif Ciunterei, tânărul care „ne poarta pe coclauri”, cum spune el, prin satele noastre minunate şi artistul ceramist Dan Leş. Iar de Buna Vestire, același an 2017, am  organizat un concert susţinut de Grigore Leşe şi de Tudor Andrei. A fost o formulă aparte de concert, concepută de domnul Leşe: muzică tradiţională şi muzică clasică, laolaltă, sub cupola bisericii ortodoxe din Aalst, mulţumită unei colaborări reuşite cu părintele Constantin Pogor şi cu membrii Asociaţiei CORFOO.

Irina Stroe: Să pășim pentru câteva clipe, Mihaela, în sala Primelor Trei Ediții de DOR. Ediții pe cât de pline de emoții, pe atât de răsunătoare. Nu are legătură directă cu una dintre ediții, ci cu toate dimpreună. Totul s-a petrecut, însă, în aceeași perioadă cu Ediția I și în acel duh al DOR-ului care cutremură, ridică și învie. Am citit  cu lacrimi în ochi un răvaș-epistolă trimis de Agora românilor de pretutindeni: ” Să nu ne rătăcim în lume! Într-o zi friguroasă, sub un cer plumburiu, straiele noastre au luminat una dintre cele mai frumoase piețe din lume: Grand Place din Bruxelles. Femeile care au țesut și cusut costumele pe care le-am purtat poate că nu au ieșit niciodată din satul lor. Dar straiele create de ele au ajuns la mii de km depărtare, să vorbească despre măiestria lor. Și despre un neam creativ și generos. Să nu ne rătăcim în lume!” Câtă culoare, câtă trăire și cât fior într-o lume rece, de stâncă, cu suflete parcă toate aidoma? Revin acum. Cu un Centenar bătând la poarta istoriei, care este povestea Ediției I (2018) ? Și a celorlalte Două, din 2019 și 2021?

Mihaela Popescu: Totul este creat, dospit cu emoție, pasiune și inimă picurată în TOT. Numai dăruind poți face ca imposibilul să devină posibil, când e vorba despre cum ești perceput ca Neam. Pentru fiecare ediție, caut câte un concept, care să definească, să îmbrace, să cuprindă în ramă întregul eveniment.

La prima ediţie, în anul 2018, DOR-ul nostru a stat sub semnul Centenarului și al ”Horei Unirei” lui Enescu. Totul miroasea în duh a Țară, a fân cosit, a galbenă gutuie, a pâine coaptă pe vatră, a lapte proaspăt muls. Am povestit și am auzit cu inimile: susurul izvoarelor, foşnetul codrilor, am străbătut satul strămoșesc. Şi am regăsit, prin suflete de mândri feciori și mândruțe, România profundă. Muzicienii invitaţi au fost: mezzosoprana Mariana Iacob, pianistul Andrei Marta şi violonistul Tudor Andrei.

Și acesta îmi este crezul, Irina: Dumnezeu te ajută dacă tu muncești, pui trudă și inimă, strădanie și răbdare. Uneori am sentimentul că noi suntem ca niște acrobați care evoluează la înalțime, dar fără plasă de siguranță. Este o frământare continuă, dar Dumnezeu are grijă.

Fiecare spectacol, eveniment vine cu surprizele, emoțiile lui. Spre exemplu, la finalul primului concert DOR am simțit să pregătim un dar celor din sală, ceva inedit. Și, pentru că eram în An Centenar, iar concertul se termina cu ”Hora Unirei” lui Enescu, toți cei din sală ne-am prins de mâini și, în spațiul permis de sală, ne-am legănat în ritmurile muzicii. Copleșitor moment pentru noi toți.

De asemenea, altă amintire tare dragă a fost surpriza pregătită pentru violonistul Tudor Andrei. Părinții lui Tudor au fost invitați din țară, fără ca el să știe. Au fost în sală la concert, iar la final, mama a urcat pe scenă să ofere un buchet de flori fiului.

A doua ediţie a ”DOR”-ului s-a desfăşurat în octombrie 2019, în aceeași Sala Mare a Conservatorului Regal, sub egida EUROPALIA. România a fost ţara invitată de onoare a celei de-a 27-a ediţii a Festivalului Internaţional de Arte EUROPALIA din Belgia în 2019.

Invitat de onoare a fost renumitul violonist Remus Azoiței.  Am scris invitația fără mari speranțe, nu credeam că un muzician de talia dumnealui va accepta să cânte pentru o asociație mică, fără un nume. Dar domnul Remus Azoiței a venit și, astfel a cântat , printre altele, Concertul pentru Două Viori de Bach, cu doi dintre elevii dumnealui alături, Tudor Andrei (la vioară) și Lucia Marica (parte din orchestră). În cadrul acestei ediții, am călătorit prin istorie, printre influenţele primite de muzica românească de-a lungul timpului, de la cele fanarioto-otomane ale lui Anton Pann până la cele de inspiraţie populară ale lui George Enescu, Tiberiu Bradiceanu, Achim Stoia, Eugen Coca şi Corneliu Gheorghiu.

Ca organizator, sunt privilegiată să asist la repetiţii, să văd cum se naşte muzica, cum se trăiește fiecare notă, cum se şlefuiesc detaliile. Prezenta la repetiția cu orchestra, la cea dinaintea concertului, sunt momente de neprețuit. Când au inceput să repete Concertul de Bach pentru Două Viori, am avut lacrimi în ochi, era atâta frumusețe în acea muzică! Spunea dl Leșe: "îngerii se bucură când ascultă Mozart. Când apare Dumnezeu, cântă Bach. Când cineva horeşte, îngerii stau şi ascultă." Aceasta este răsplata Cerului pentru mine.

Este minunat să poţi arăta lumii, într-un grai aparte, că România este o ţară cu valori extraordinare, cu o taină a ei și cu tradiții bogate, care merită cunoscute.

Anul 2020, marcat de restricțiile pandemice, a fost unul destul de trist, singurul eveniment organizat fiind pe 15 ianuarie, în memoria lui Eminescu, în cadrul căreia s-a lansat aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”. Gazda evenimentului a fost Ambasada României în Regatul Belgiei și a inclus un moment poetic și un recital susținut de violonistul Vlad Baciu, concertmaestru la orchestra Operei Naţionale Române din Cluj şi de către pianistul Andrei Marta. Ediția a treia a DOR-ului, concertul de la Viena, asemenea au fost reprogramate pentru anul 2021.

În rest, tot ce planificasem cu AGORA for LIFE a trebuit amânat. Concertul DOR de la Viena, de la Bruxelles sau seara dedicată lui George Enescu – toate au fost mutate în toamnă, iar mai apoi pentru anul 2021, an in care am fost onorați să îl avem din nou alături pe violonistul Remus Azoiței și pe Andrei Marta, la pian, mezzosoprana Mariana Iacob si violonistul Vlad Baciu. Această ediție s-a desfășurat sub semnul lui Vivaldi și al clavecinului. Frumos, plenar a fost totul și de această dată, chiar dacă a trebuit să avem în vedere – la nivel organizatoric- și rigorile impuse de pandemie.

Irina Stroe: Mihaela, după acești 2 ani de colivie, sub anumite aspecte, ai resimțit în comunitatea de acolo o sete mai acută după artă, după muzică? O intensificare și o șlefuire, o rafinare a sensibilității în fața Frumosului cu care tradițiile, muzica cea clasică vin în întâmpinare?

Mihaela: A trecut o pandemie peste noi si am sentimentul că oamenii s-au schimbat. Acum, suntem nerăbdători să ne primim spectatorii așa cum se cuvine la ediția a IV-a a DOR-lui, organizată în 29 octombrie, ediție despre care vom povesti cu bucurie în partea a II-a a dialogului nostru.

Irina Stroe: Îți mulțumesc, Mihaela, pentru povestea de suflet românesc ce ne ești.

Ne revedem cu Dor de a merge mereu înainte, răsfoind mai departe tainele care au făcut din acest Neam un supraviețuitor al istoriei.