A fost ultima piesă scrisă de Shakespeare și, probabil, cea mai adîncă dintre toate – spun asta admițînd că, în cazul lui Shakespeare, această afirmație este riscantă.

Totuși, ”Furtuna” are ceva în plus față de toate celelalte piese ale lui Shakespeare. În nici o alta nu se vorbește atît de limpede și, paradoxal, atît de enigmatic în același timp despre facerea și desfacerea lumii. Textul ”Furtunii” este atît mai mult decît complex, este atît de misterios și luxuriant încît  te poți lesne rătăci prin el.  Nu cred că există regizor pe lume care să pretindă că, punînd această piesa în scenă, face mai mult decît o sugestie  subiectivă și unilaterală a sensurilor ei.

Cînd începe o nouă producție a ”Furtunii” într-un teatru, îmi imaginez că toți cei angrenați pleacă de la convingerea comună că vor spune ceva, ceva important fără îndoială, despre acest text, dar nu cred că vreunul dintre ei chiar are ambiția de a epuiza un asemenea text. Un spectacol de teatru, oricît de genial ar fi, nu poate cuprinde cu totul textul ”Furtunii”. Pur și simplu, teatrul ca fenomen de scenă cu nemărginitele-i puteri de expresie, este prea mic pentru a putea cuprinde pe de-a întregul această piesă.

Se spune că dramaturgia este scrisă întîi pentru scenă și abia apoi pentru lectură. ”Furtuna” este una dintre foartele puține piese care contrazic axioma asta. Ea se cere mai ales citită! Prospero însuși este un cititor patimaș. De aceea cred că fiecare spectacol cu ”Furtuna” este o încercare temerară de a domestici puțin furtunile născute din bagheta magică a lui Shakespeare.

Orice montare a ”Furtunii” trebuie să plece de la unul sau două puncte fixe, căci pîrghia regizorală are nevoie de puncte temeinice de sprijin pentru a reda scenic lumea fabuloasă a insulei pe care Prospero și Miranda locuiesc, exilați, de 12 ani. Am văzut montări care se concentrau pe cărțile lui Prospero, am văzut montări care plecau de la starea lui Caliban, dar am văzut și montări care îl urmăreau pe Ariel, am văzut, cel mai adesea, montări care sentimentalizau totul, plasînd în centrul viziunii nașterea iubirii în Miranda împreună cu iertarea finală și regăsirea armoniei de odinioară.  Unele montării caută mesajul etic, altele pe cel erotic, nu puține pe pe cel social și politic. Cum ziceam, orice montare a ”Furtunii” este o împuținare a ei, dar altfel nu o putem avea pe scenă.  

Un asemenea text, însă, are și avantaje. Primul, este acela că eliberează artistul interpret (regizor, actor etc.). Dîndu-i posibilitea de a opta într-o gamă nemărginită de abordări și teze, îl eliberează. Abia cu un text ca ”Furtuna” se vede cît de stăpîn este artistul pe mijloacele sale, cît e de coerent, de creativ și de convingător. Al doilea mare avantaj este că un asemenea text poate fi infinit contextualizat , chiar dacă nu poate fi niciodată răstălmacit. ”Furtuna” spune adevăruri oricum – pe acelea nu le poți silui decît cu asumarea prăbușirii întregului, a ratării totale. Dar ”Furtuna” poate fi pusă în orice context istoric, social ori cultural cu egală legitmitate. Și nu doar în întregul ei. O poți lăsa în secolul al XVII-lea și să ai anumite personaje care vorbesc și se comportă ca niște contemporani de-ai noștri. Pe insula lui Prospero este posibil orice!

Ultima producție a ”Furtunii”, la Teatrul Național din București, este un spectacol splendid. Înțelegînd mizele textului, regizorul Alexander Morfov a preferat o ”Furtună” după Shakespeare uneia de Shakespeare. Mai exact, și-a luat încă și mai multă libertate decît, oricum, îi oferea textul. Acuma, povestea libertatății artistice e la fel cu cea a libertății civice. E frumos și curajos să ți-o iei, dar e mult mai dificil să știi ce faci cu ea  odată luată. Examenul libertății nu se dă atît la luatul ei, ci la folositul ei. Morfov folosește briliant libertatea pe care și-o ia și ne oferă un spectacol de zile mari.

Originalitatea adaptării sale se vede nu doar în aducerea unor replici sau a unor dialoguri întregi în 2014, ci și în două opțiuni fundamentale, care definesc spectacolul. Prima, ridicarea faimoasei replici ”The isle is full of noises” (la Shakespeare e rostită de Caliban, în versiunea lui Morfov e rostită de Miranda), la rang de principiu al spectacolului. Așa se face că bogăția și diversitatea sonoră a montării este impresionantă. Caracterul fabulos al insulei, definit mai sus ca luxurianță sonoră, se aude în spectacol. În al doilea rînd, reașezarea  anumitor scene din textul shakespearian, modificînd  structura temporală a piesei dau, în final, un sens nou, neașteptat, întregii povești.

Regizorul poate face asta în ”Furtuna”,  căci Prospero însuși vrea să facă același lucru: să întoarcă timpul pentru a regăsi armonia și ordinea de altădată. Bătrînul vrăjitor face tot ce face pentru a repara erorile de parcurs ale trecutului și pentru a-l reașeza în matca curgerii firești. Pentru asta, Prospero pune la cale viitorul (căsătoria Mirandei cu Ferdinand), ca să recupereze ceea ce pierduseră toți. E ca în vorba lui Lampedusa, ca să rămînă tot la fel, trebuie să se schimbe ceva. Prospero crede că, pentru a reveni la vremurile bune de altă dată, trebuie să punem la cale un viitor fericit. Dacă asta face Prospero cu lumea, de ce nu ar face-o și Morfov cu piesa lui Shakespeare? Nu vreau să povestesc, pentru că vreau să mergeți să vedeți cu ochii dumneavoastră și să auziți cu urechile dumneavoastră, voi spune doar că finalul poveștii lui Prospero este, în viziunea lui Morfov, altul.

Cronologia scenelor se schimbă și, ca într-o minune dirijată de bagheta lui Prospero, piesa lui Shakespeare ne spune altceva decît știm. Repet, orice e posibil pe insula lui Prospero!  Caracterul magic al textului shakesperian constă tocmai în aceea că adevărurile tari, despre ordinea cosmică, iubire și etică, rămîn ferme, chiar și pe insula pe care orice, inclusiv imposibilul, e posibil. Nu cumva  insula lui Prospero este tocmai insula noastră, adică lumea pe care trăim?

În final,  un cuvînt despre actori. Ion Caramitru este memorabil în Prospero, iar Mihai Călin este excelent în Caliban. Întreaga trupă este plină de talent și energie.