S-a întâmplat ceea ce mă așteptam să se întâmple: un polițist a împușcat aiurea un om. Desigur, faptul că tragedia s-a întâmplat „aiurea”, va deveni o certitudine oficială, doar când acest lucru va fi stabilit definitiv de o instanța de judecată. Inspirat de limbajul lemnos-ipocrit din comunicatele DNA, arăt din capul locului că activitatea mea jurnalistică nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.
Încurajat probabil de puterile sporite acordate, un polițist a răpus cu 6 (șase) focuri de armă un bolnav cronic aflat în evidențele clinicilor de psihiatrie. El era cunoscut de autorități cu manifestări patologice evidente, de acum câțiva ani, de când a intrat cu mașina în gardul Palatului Victoria.
După ce în anul 2016 a forțat perimetrul protejat militar al Guvernului României, instanța îl obligase la tratament medical psihiatric, deci apărea fără doar și poate în evidențele Poliției. A fost împușcat pentru că, doar cu chiloții pe el, înarmat cu o foarfecă, a atacat organele. Mai mulți polițiști făcând parte din mai multe „echipaje de ordine publică, sesizate prin intermediul numărului unic de urgență 112”, am citat din comunicatul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, nu au fost capabili să-l imobilizeze pe agresor.
Probabil că ancheta procurorilor va lămuri și motivul pentru care, deși echipajele știau că merg la un caz cu un bolnav psihic, la intervenție nu a fost prezent și un psiholog, care ar fi putut liniști victima.
Pentru cine nu știe, legea este cât se poate de limpede în privința uzului de armă, se trage doar când celelalte mijloace de înlăturare a pericolului prezentat de un agresor sunt epuizate, trasul se execută după somațiile legale și doar după un foc în plan vertical, iar următorul țintește rănirea.
Agresorul, repet, cunoscut și în evidențele poliției ca având probleme medicale de ordin psihiatric, constatate de o instanță de judecată, a atacat și rănit un polițist, alții au fugit după el și, incapabili să-l imobilizeze, l-au rănit, după care l-au împușcat mortal.
Lasă, dom`le, să fie fermi, mi s-ar putea replica, nu ai văzut ce este cu clanurile din cartierele deocheate? Ba da, aș răspunde, doar că acolo nu sunt fermi, iar asta din două motive. Unu, blaturile pe care le au cu clanurile astea, de pe urma cărora trăiesc bine mulți dintre polițiști, cu tot cu șefii lor - cine nu mă crede să revadă Cazul Caracal - și doi, pur și simplu de clanuri le este frică, acolo merg pe hârjoneală care se lasă cel mult cu niște vânătăi, prezentată apoi drept „intervenție fermă”.
Dar nu doar prerogativele sporite, care unor polițiști mai slabi de minte le pot părea nelimitate până la nelegiuire în condițiile stării de urgență, îi pot duce la asemenea gesturi, ci și cei pe care îi țin de icoane ale muncii de poliție.
Un exemplu, nu singurul, dar cel mai strident, este comisarul Traian Berbeceanu, șeful de cabinet al ministrului de interne, nimic altceva decât un milițian de anii `50, cu figuri de Buftea din vremea filmelor lui Sergiu Nicolaescu, care în Academia de Poliție, dacă ar fi urmat-o, s-ar fi uitat la „Cu mâinile curate”, în loc să fi învățat Drept Penal și Științe Polițienești.
Din mai toate expunerile sale publice cu privire la locul și rolul polițistului, acesta pare convins și vrea să-și convingă și camarazii, că rolul organelor este să o facă pe smardoii, să „se ardă parte-n parte” cu infractorii, ca să „le arătăm noi lor”, să fie un fel de Clanul Tablagiilor care se luptă cu „să moară dușmanii mei”, nu să aplice legea, în litera și spiritul ei, să fie astfel stâlpi în Cetate.
Este de mirare că s-a ajuns la așa ceva, cu ochii la un asemenea idol-model? Nu, zic eu! Printre numeroase îndemnuri mai mult sau mai puțin voalate către polițiști, de a lua aplicarea legii pe cont propriu, pe modelul din filmele cu Mărgelatu, iată ce gen de atitudine le transmitea nu demult idolul lor, super-polițistul, fost profesor de liceu industrial, Traian Berbeceanu:
„Mitocanul ăla de Badea(n.m. Mircea Badea, de la A3) trebuie bătut zilnic, dar nu așa. Nu în ring unde ori leșină imediat, ori abandonează, ori e salvat de arbitru. În stradă, să simtă prostovanul cum trosnește o claviculă, cum bubuie pumnul în tâmplă, să afle care-i gustul bordurii și mirosul asfaltului. Golănește! Ori suntem golani, ori nu mai suntem!”
Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni este o faptă penală prevăzută și pedepsită cu închisoare de legea penală. În loc de asta, este șeful de cabinet al ministrului de interne, Marcel Vela.
Domnule ministru de interne, Marcel Vela, polițiști pentru care răspundeți l-au ascultat pe șeful dumneavoastră de cabinet, comisarul Traian Berbeceanu, i-au urmat îndemnul de a fi golani sau să nu mai fie, adică de a tranșa în afara legii ceea ce au de tranșat, căci așa este golănește.
În mod normal, ar trebui să-l trimiteți pe șeful dumneavoastră de cabinet la Parchet, alături de polițistul ucigaș în Săptămâna Luminată, ca să-l felicite și să-l încurajeze în vederea a ceea ce va urma.
Dar în fond, domnul comisar Traian Berbeceanu ar putea face acest gest pentru discipolul său chiar și din proprie inițiativă, căci vorba lui, „Ori e golan, ori nu mai e!”
Da, domnule comisar Traian Berbeceanu, știu, ar trebui să fiu și eu pus cu botul pe labe, mă puteți face și pe mine „curvă vagaboandă”, ca pe Victor Ciutacu! Sau puteți îndemna la a fi pus la punct „pe stradă”, ca în cazul lui Mircea Badea, că doar nu riscați nimic. Luați textul adresat lui Badea și modificați-l nițel: „Curea trebuie împușcat! În stradă! Să audă cum bubuie cartușul, să simtă cum trosnește țeasta!”