Două cutremure grozave au zgâlțâit din țâțâni lumea în 2016: Trump și Brexitul. Pentru ca visul de aur al globalizării să nu-și găsească sfârșitul în falia transatlantică, cele două epicentre trebuiau cu orice preț împiedicate să se unească.

Pe 28 decembrie, tancul „Christophe de Margerie” este așteptat să ajungă la Isle of Grain din comitatul Kent cu primul transport de gaze lichefiate rusești către Marea Britanie. Gazele provin de la uzina Yamal, o investiție de 22 de miliarde de euro din Arctica inaugurată de Vladimir Putin personal acum câteva zile. Compania care operează Yamal se numește Novatek și figurează pe lista firmelor rusești sancționate de Statele Unite după anexarea Crimeii în 2014.

Livrarea de gaze rusești către Marea Britanie reprezintă în același timp o premieră istorică și o sfidare uriașă la adresa lui Donald Trump.

Theresa May a fost primul lider european care a fost primit la Casa Albă de noul președinte american. La sfârșitul lui ianuarie 2017, premierul britanic, atacat din interior și din exterior de forțele anti-Brexit, avea nevoie disperată de sprijin. L-a găsit peste Ocean: „Brexitul va fi un lucru minunat pentru țara dvs”, i-a spus Trump lui May în timp ce îi strângea mâna la primire. După întâlnire, el a revenit, luându-i mâna: „Brexitul este o binecuvântare pentru lumea întreagă” și i-a promis un acord economic bilateral „foarte, foarte puternic” pentru a compensa ieșirea din UE.

Nimic nu mai firesc decât această alianță dintre doi lideri puternici, dar izolați și hărțuiți. La trei decenii după Reagan și Thatcher, zilele de aur ale axei Washington - Londra păreau să fi revenit.

Ceea ce s-a petrecut apoi cu Theresa May este uluitor și absolut inexplicabil. Ea și oamenii ei se lansează într-un război steril al declarațiilor cu liderii UE pe tema Brexitului, a costurilor și consecințelor acestuia. Amețiți de „Hard Brexit” și „Soft Brexit”, de zvonuri și dezmințiri, britanicii intră într-un fel de resemnare indiferentă: Brexitul nu mai era despre ei, ci o sinistră chestie de birocrație, în care Londra nu se arăta mai brează ca Bruxelles-ul.

Pe acest fond de apatie, convocarea alegerilor anticipate de către May cade ca o bombă. Conservatorii aveau o majoritate parlamentară relativ confortabilă (17 locuri) pentru a conduce negocierile cu mână forte și a scoate țara din UE în condiții favorabile. May declară însă că vrea o majoritate și mai largă.

Efectul: pe 8 iunie, militanții pro-Brexit, sastisiți, stau acasă, în timp ce votanții pro-UE se mobilizează exemplar, mirați și ei de șansa nesperată ce li se oferă. Drept care May pierde majoritatea și este nevoită să guverneze cu Partidul Unionist irlandez, fapt care se va dovedi catastrofal.

Caruselul zvonurilor și dezmințirilor despre Brexit se reia cu mai mult avânt. Urmează data fatidică de 4 octombrie, când Theresa May are ideea de a-și relansa cariera politică printr-un discurs ce trebuia să fie memorabil și să mobilizeze Partidul Conservator în jurul ei.

Dezastru total: mai întâi un comedian celebru pentru farsele sale reușește (cum?) să pătrundă în sală și să-i înmâneze Theresei May formularul P45, un document fiscal ce se completează de persoanele rămasă fără serviciu;

la scurt timp, May este înecată de un acces groaznic de tuse, care nu o lasă să vorbească minute în șir, deși i se aduc apă și pastile;

colac peste pupăză, când duce mâna la gură se observă cu claritate că poartă o brățară cu portretul Fridei Kahlo, pictorița comunistă care a avut o relație cu Troțki; totul se încheie apoteotic, când literele de pe lozinca din spatele lui May încep să cadă în râsul general: BUILDING A COUNTRY THAT WORKS (F)OR EVERYON(E).

La sfârșitul lui noiembrie, Londra și Bruxelles-ul cad în sfârșit de acord asupra prețului pe care britanicii trebuie să-l plătească Uniunii Europene: circa 60 de miliarde de euro. Când în trecut fuseseră vânturate sume comparabile, zvonurile fuseseră catalogate de Londra drept „exagerate”.

Marea Britanie se mai angajează să păstreze statutul actual al frontierei dintre Irlanda de Nord și Irlanda. Cum Irlanda va rămâne în Uniunea Europeană, rezultă că, pe o lungime de 500 de kilometri, Marea Britanie va avea frontieră deschisă cu UE. Or, toate sondajele au demonstrat că imigrația și permeabilitatea frontierelor au fost principalul motiv al Brexitului.

Colac peste pupăză, miercuri 13 decembrie, Theresa May nu se poate opune unei rezoluții pentru ca toate măsurile importante ale Brexitului să fie cenzurate de Parlament. Pe 18 decembrie, un grup de rebeli din Partidul Conservator o somează pe May să formeze cu Laburiștii o mare coaliție pentru un Soft Brexit.

Cu două zile mai devreme, pe 16 decembrie, un sondaj comandat de The Independent arăta că britanicii care doresc rămânerea în UE sunt cu 10% mai mulți decât cei care doresc ieșirea din Uniune. De Brexit s-a ales praful.

Alunecarea lui May pe toboganul Brexitului are un efect pervers asupra relațiilor cu Donald Trump. După ce se oțărăște la președintele american că redifuzase pe Twitter trei filmulețe cu atrocități comise de musulmani, Trump îi răspunde: „Theresa May, nu te mai preocupa de mine, preocupă-te de terorismul islamic radical distrugător care se petrece în Marea Britanie. Noi suntem foarte bine!”

În urma acestui schimb tăios, care are loc la sfârșitul lui noiembrie,un diplomat american dezvăluie pentru The Telegraph că preconizata vizită a președintelui Trump la Londra a fost amânată sine die: „A fost vehiculată ideea unei vizite, dar nu pentru decembrie, nici pentru ianuarie. Nu mă aștept la o vizită a lui Trump în ianuarie.”

Bomboana pe coliva relației celor doi este pusă de premierul britanic după numai o săptămână, când președintele american anunță că recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului. Theresa May adoptă poziția inamicilor radicali ai statului evreu: „În conformitate cu rezoluțiile importante ale Consiliului de Securitate, privim Ierusalimul de Est drept parte a teritoriilor palestiniene ocupate.”

Lidera britanică nu se arată preocupată nici măcar să păstreze aparențele că ar dori să-l menajeze pe Trump: ea are consultări și o poziție comună cu președintele turc Erdogan, cel care și-a asumat postura de lider al contestatarilor recunoașterii Ierusalimului.

Această cronologie plasează într-o lumină aparte gestul lui May de a cumpăra gaze lichefiate rusești, deși Trump nu și-a ascuns niciodată ambiția de a sparge monopolul rusesc livrând gaze americane în Europa. Pe 6 iulie, la Varșovia, cu ocazia participării la Reuniunea Celor Trei Mări, Trump spunea: „Vreau să fiu limpede într-o chestiune crucială. Statele Unite nu vor folosi niciodată energia pentru a constrânge națiunile voastre și nu putem permite nici altora să o facă.” Aluzia la Rusia era cât se poate de transparentă. Și adăuga: „Suntem hotărâți să vă asigurăm accesul la surse alternative de energie.”

Putin este însă furnizorul neoficial de energie al Uniunii Europene. De la anexarea Crimeii, Bruxelles-ul a făcut un joc dublu, mimând supărarea și sancțiunile, dar prezervând cu grijă conductele lui Putin și încercând să deschidă robinete noi: Nord Stream 2, în primul rând, care va aduce gazele rusești direct în Germania, ocolind Ucraina. (Astfel se explică și baletul diplomatic al lui Merkel față de liderul de la Kremlin și farsa negocierilor din Ucraina).

Întoarcerea Theresei May cu spatele la Trump și cu fața spre Putin, despre care am vorbit la început demonstrează o opțiune politică. O răsucire spre Europa, cu Rusia cu tot.

Cine își mai stă să-și amintească azi că Theresa May a fost, înainte de referendumul din 23 iunie 2016, una dintre vocile cele mai puternice... pro-UE?

Pentru a face afișul mai atractiv și a momi spectatorii, i s-a spus „A doua Doamnă de Fier”. S-a dovedit doar o biată mască de tinichea care și-a jucat rolul. Acum, masca a căzut. Brexitul a fost pus cu botul pe labe și axa Washington – Londra a fost compromisă.