Renaşterea din cenuşă a echipei sau o nouă tentativă de tun imobiliar? Cum de a ajuns Dinamo, una dintre cele mai titrate echipe din fotbalul românesc, în halul în care se află azi? Cum de eram la un pas să păţim anul acesta (spun „eram” pentru că mă includ şi pe mine, sunt câine la a doua generaţie) cea mai mare ruşine de la bătaia pe care ne-au dat-o albanezii de la „17 Nentori” acasă încoace, când ne-au eliminat din cupele europene unde eram abonaţi?
Răspunsul la aceste întrebări este simplu. Nimeni, de la Revoluţie încoace, nu a vrut să facă performanţă la Dinamo. Clubul nu a fost decât o vacă bună de muls, spre îmbogăţirea diriguitorilor lui.
În episodul trecut am vorbit despre prima parte a jafului practicat la club. Divizia B, am spune. Adică la nivel de bişniţă cu fotbalişti. Marian Gostin, aterizat în fruntea clubului şi mai apoi Vasile Ianul, fostul fundaş de la Poli Iaşi, au patronat o coteţărie. Vindeau fotbalişti valoroşi, dar în actele de transfer treceau sume mai mici. Diferenţa de bani o băgau în buzunar. Vasile Ianul a şi fost condamnat iniţial, a intrat de două ori chiar în arest, dar până la urmă a intervenit sfânta prescripţie şi a scăpat. Cu obligativitatea de a da banii înapoi, un mezelic de 700.000 de dolari, faţă de ce se prăduise în realitate.
Am vorbit despre această primă etapă a jafului în episodul trecut.
Acum trecem la categotria profesionişti. Dinamo nu reprezenta doar o echipă de la care se putea face bişniţă cu fotbalişti. Dinamo mai avea ceva foarte valoros: parcul sportiv. Situat în plin centrul Capitalei, cu toate utilităţile trase pe el, a devenit ţinta rechinilor imobiliari. Aşa a apărut un plan bine pus la punct de ciordire a terenurilor, care a fost la un pas să reuşească.
Despre ce este vorba.
Primul pas: privatizarea secţiei de fotbal dar păstrarea numelui de Dinamo
După 1990, secţia de fotbal a clubului Dinamo al Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a privatizat. Privatizat, adică a luat fără nici un ban sigla (pe care a transformat-o ulterior), a luat suporterii, care iată, acum îşi dovedesc devotamentul faţă de culorile alb-roşii, scoţând bani din buzunar ca să ţină clubul în viaţă, dar şi palmaresul şi a pornit pe cont propriu. A luat naştere Fotbal Club Dinamo, asociaţie persoană juridică română de drept privat. Restul de club Dinamo, cu celelalte discipline sportive, a rămas tot în proprietatea statului şi s-a numit în continuare „Clubul Sportiv Dinamo”.
Nu întâmplător s-au dat aceste denumiri diferenţiate doar de o singură literă, ci voit, pentru a crea confuzie între cele două cluburi: FC Dinamo, privat, şi CS Dinamo, de stat. Confuzie care s-a dovedit extrem de folositoare de-a lungul anilor. Pe noii proprietari ai lui FC Dinamo, nu i-a lăsat inima să despartă cele două cluburi surori, aşa că au decis să rămână cu echipa în Ştefan cel Mare. Adică, FC Dinamo, club privat, să folosească baza sportivă a lui CS Dinamo, club de stat. De aici începe meciul adevărat.
Două ordine ilegale de ministru: fluierul de start al jafului
Fluierul de start al jafului a fost dat în februarie 1994 de un ordin al ministrului de Interne de atunci, Doru Ioan Tărăcilă, (OMAI nr. 378/23.02.1994), când FC Dinamo primea cu titlu gratuit, din patrimoniul statului, pentru gloria sportului românesc şi beneficiul acţionarilor săi, construcţii în suprafaţă totală de 19.482 mp, teren în suprafaţă de 125.397 mp, precum şi alte obiecte de mobilier şi inventar. Un început bun, dar nu suficient. Marea performanţă mai cerea investiţii în clubul privat.
Investiţii care au venit, ca o binecuvântare, tot de la stat, prin cel de-al doilea ordin al ministrului de atunci (OMAI 453/14.03.1995), la fel de ilegal şi de aberant ca şi primul, prin care s-a mai adăugat tot gratis la zestrea clubului, construcţii în suprafaţă de 352 mp şi obiectele de mobilier aflate în dotarea spaţiilor respective. Patronii clubului deveniseră, Badea, Borcea, Turcu şi compania. Proaspăt împroprietăriţi, nu au avut nici măcar bunul-simţ să-şi aducă de acasă un scaun pentru birou. Au luat gratis, tot de la stat.
S-a încercat totuşi să se dea o aparenţă de legalitate celor două acte ilegale emise de Tărăcilă. Juriştii de la MAI au afirmat că ordinele de împroprietărire au fost emise în baza legală oferită de Decretul nr. 409/1955. Numai că acest decret, spune exact pe dos: NU conferă dreptul conducătorilor instituţiilor centrale să transmită prin ordin dreptul de folosinţă. Deci, cele două decizii ale ministrului Tărăcilă sunt lovite de nulitate. Şi ce dacă?
Repriza a doua
Pe 11 decembrie 1996, Doru Ioan Tărăcilă a părăsit funcţia de ministru de Interne şi a fost înlocuit, pentru scutră vreme de Gavril Dejeu şi apoi de Constantin Dudu Ionescu. Niciunul dintre ei nu a îndreptat răul pe care îl făcuse Tărăcilă. Timp de 6 ani, s-a lăsat liniştea. Toată lumea la cabine. Cine să bănuiască faptul că planul de a dobândi pe nimic terenul din centrul Capitalei, mergea mai departe, dar pe tăcute.
Reflectoarele s-au aprins din nou pentru repriza a doua, iar fluierul pentru începerea ei l-a dat Hotărârea de Guvern nr. 1086 din 09.11.2000, scoasă de la Palatul Victoria special pentru FC Dinamo. Prin ea se aproba trecerea din domeniul public al statului, în domeniul privat al statului şi în administrarea MAI, fix a bunurilor care fuseseră date gratis de Tărăcilă.
Ce a urmărit acest act normativ? Schimbându-se statutul juridic al bunurilor, MAI, în calitate de instituţie de stat, era acum abilitat să încheie contracte de închiriere pentru ele. Şi cui credeţi că a închiriat? Pentru gloria sportului, CS Dinamo a decis să închirieze tot lui FC Dinamo, că tot se obişnuiseră aceştia cu bunurile luate cu japca de la stat. Dar şi acest contract, cu aparenţă de legalitate, a fost socotit de Borcea, Badea şi compania, o hârtie fără valoare. Nu trebuiau să ţină seama din ea, decât de prevederile care le conveneau.
Aşa că FC Dinamo - clubul privat, a folosit baza sportivă a lui CS Dinamo, club de stat, fără să plătească nici măcar un leu, marcând astfel decisiv goluri în bugetul MAI, deci al statului. Nu au plătit nici chiria pe teren şi clădiri, nici măcar banii pe utilităţi. Un singur exemplu pentru a vedea dimensiunile jafului. Numai pentru apa consumată în trei ani, FC Dinamo - clubul particular - a rămas dator la CS Dinamo - clubul de stat - cu 3 miliarde de lei vechi. Cu alte cuvinte, FC Dinamo, privat, juca gratis pe terenul statului. Dar nu acesta era scopul final al manevrei, deşi şi mişcarea aceasta era destul de bănoasă pentru patroni.
Repriza a treia Meciul FC Dinamo - CS Dinamo s-a jucat mai mult de două reprize, contrar regulamentului. De această dată, fluierul de start a fost dat de un document care voia să bage partida în legalitate. Este vorba despre contractul de asociere nr. 2640/16.07.2002 între clubul privat, FC Dinamo, şi cel de stat, CS Dinamo, care avea ca obiect "asocierea părţilor în vederea susţinerii şi activităţii sportive de performanţă şi exploatarea rentabilă şi eficientă a bazei materiale".
Pentru gloria sportului, la această asociere, clubul de stat venea cu un nimic, constând în terenuri, spaţii de birouri, terenuri de fotbal, tribune, vestiare, garaje şi magazii. La rândul lui, FC Dinamo - clubul privat - venea la asociere cu "personal calificat, experienţă managerială, public amator de fotbal". Vasăzică, una dintre cele mai importante baze sportive din ţară, se dădea contra dibăciei lui Badea, Borcea şi Turcu, pricepere care s-a văzut în performanţele obţinute în acea vreme de echipă. FC Dinamo începuse să se prăbuşească.
De ochii lumii, contractul mai cuprindea obligativitatea lui FC Dinamo de a da către CS Dinamo cotă parte din biletele vândute, cotă parte din contractele de reclamă, cotă parte din banii luaţi pe transferurile de jucători. Desigur că statul, adică CS Dinamo, nu a văzut nici un ban din toate acestea. Deci, la Dinamo, acţionarii au aplicat principiul: când am zis că luăm, am luat, când am zis că dăm, am zis. Cheltuielile cu echipa au fost suportate de stat, iar câştigurile, băgate fără jenă în buzunar de acţionari.
Să mai dăm un exemplu de jaf. Autor, Vasile Turcu (foto sus), Dumnezeu să-l ierte. Bazele sportive ale lui Dinamo, cea din Ştefan cel Mare şi cea de la Săftica, trebuiau renovate. Deşi folosite fără să dea nici un ban, de către clubul privat Dinamo, totuşi, ele aparţineau statului. Iar la stat trebuie făcută licitaţie. Aşa că s-a făcut licitaţie pentru cine va renova bazele. La concurs s-au prezentat două firme de construcţii: "Romconstruct Holding" şi "Rom Vial".
Preţul cel mai bun l-a oferit prima firmă care a şi câştigat contractul. Numai că, uitându-ne pe foaia de arbitraj de la Registrul Comerţului, constatăm că pachetul majoritar de la "Rom Vial" este deţinut de "Romconstruct", iar administratori manageri la ambele societăţi sunt Turcu Vasile şi Donă Elena. Vasăzică, în meciul pentru renovarea clubului Dinamo, Turcu s-a bătut cu Turcu şi a câştigat Turcu.
Contractul de asociere dintre CS Dinamo - de stat şi FC Dinamo - particular mai cuprindea şi nişte clauze incredibile, cum ar fi: durata nedeterminată a contractului sau imposibilitatea rezilierii unilaterale. Aşa că Badea, Borcea şi cu Turcu puteau marca liniştiţi goluri în bugetul MAI până la adânci bătrâneţi. După cum poate aţi observat, nicăieri nu se vorbeşte despre echipă. Despre performanţe. Ci numai de ciordit bani.
În episodul următor, vom arăta cum tripleta de aur de care am pomenit din fruntea FC Dinamo, a încercat să ia gratis întreg complexul sportiv.