DIMITRIE și MITICĂ

Într-o istorioară din Pateric se povestește că niște străini, auzind de sfințenia avvei Agathon, au mers la chilia acestuia cu gând să-l încerce.

„Tu ești Agathon? i-au zis ei. Am auzit despre tine că ești curvar și mândru. – Așa este, a răspuns acela fără să clipească. – Tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul? – Eu sunt. – Tu ești Agathon ereticul? – Nu, le-a tăiat-o părintele, eretic nu sunt!” Atunci străinii l-au întrebat de ce a acceptat liniștit toate insultele, mai puțin pe cea de „eretic”. Avva a răspuns: „Cele dintâi le iau asupra mea, căci este spre folosul sufletului meu (să mă smeresc – n.m.), Însă cuvântul acesta ‘eretic’ înseamnă despărţire de Dumnezeu şi eu nu voiesc să mă despart de Dumnezeu.”

Pentru că L-a mărturisit (grecescul „martyreo” =  a mărturisi) pe Hristos, Avva Agathon a fost un martir. Însă de nenumărate ori, în istoria Bisericii, a fost nevoie de mai mult: testul suprem al credinței l-a reprezentat proba de sânge.

Când, în fața împăratului Maximian, a refuzat să aducă jertfe zeilor, Dimitrie și-a compromis cariera, cum am zice astăzi, sfidând toată învățăturile din cărțile motivaționale. Răsturnând toate „cultura de multinațională”. Tânăr, frumos, bogat, el a renunțat la avere, la situație (era guvernator al Tesalonicului) și la perspectivele strălucite pe care le avea, pentru a nu se despărți de Hristos. Ba, cu mult mai mult decât atât, a renunțat și la propria viață, cu zâmbetul pe buze.

Este o uriașă diferență între cei uciși din motive politice, de răzbunare personală, în război etc. și mucenicii care sunt uciși pentru că mărturisesc pentru credința lor, explică admirabil părintele Dosoftei de la Putna. „UCIDEREA pune accentul pe el, cel ucis, pe lumea văzută, pe sfârșitul vieții pământești, și, omenește vorbind, chinurile au speranța unui sfârșit, când trupul cedează fizic.”

Însă MĂRTURISIREA „pune accentul pe Cel mărturisit”, iar durerea „se poate uni cu durerea duhovnicească a Mântuitorului” pe Cruce.

„În acest adânc al lepădării de lume, al lepădării de către lume, mucenicul se întâlnește cu Cel ce a zdrobit moartea și se naște din nou odată cu Învierea Mântuitorului”, spune părintele Dosoftei.

Poate că ar trebui să ne gândim măcar câteva clipe și la această perspectivă tulburătoare, înainte ca pe 26 octombrie să ne așezăm la masă și să ne prăznuim Miticii dragi. Patronul acestora, tânărul și frumosul Dimitrie, s-a botezat cu botezul sângelui. Nouă, creștinilor de azi, cel puțin din România, nu ni se cere (docamdată) să ne vărsăm sângele pentru credința noastră, ci doar să-l mărturisim pe Hristos, în contra curentului actual, tot mai vijelios.

Însă gândul la mucenicia lui Dimitrie, ca și a altor martiri, nu trebuie să fie pentru noi prilej de întristare. Nu înseamnă că, ipocriți, trebuie să lăsăm deoparte bucuria în zi de mare sărbătoare.

Să privim la icoanele care înfățișează scenele martiriului: ele nu sunt înfricoșătoare, observă părintele Dosoftei, „nu transmit durerea chinurilor, ci pacea împărtășirii cu harul dumnezeiesc. Sunt asemenea icoanei Învierii, icoană care înfățișează Pogorârea la Iad și biruința morții, iar bucuria din această icoană face să nici nu băgăm de seamă Iadul în care se desfășoară scena și care este înfrânt și covârșit.”