Mai jos, vă prezentăm un fragment de certă valoare istorică, memorialistică și literară:

 

„Am păşit pentru prima dată pragul casei din Versoix. Aşezată la capătul de sus al unei lungi străzi în pantă, în bătaia zgomotului aeronavelor care veneau şi plecau de la Cointrin, vila Serena era înconjurată de o grădină cu pomi. Am sunat, ne-a deschis El. În acel moment, Mihai I nu împlinise încă cincizeci şi şase de ani. Nu am recunoscut în el adolescentul care ne lăsase. Mi-am amintit de un vers al lui Victor Hugo:

 

Car le jeune homme est beau, mais le vieillard est grand.

Tânărul e chipeş, bătrânul este mare.

 

El nu era bătrân, era un bărbat în floarea vârstei. Faţa lui era crestată de riduri adânci, care-i confereau expresivitate. Portretul lui era lucrat cu o daltă foarte fină de o mână delicată, dar sigură. Era impresionant, de altfel, toată lumea care se apropia de el simţea la fel. În alura lui se puteau discerne o latură ascetică şi una sportivă. Se ţinea foarte drept, deşi, de pe atunci, slăbise; această rectitudine fizică, dar care părea să o reflecte pe cea morală, a păstrat-o până la urmă. Cu ea a cucerit mai târziu mulţimile care l-au aclamat. Era îmbrăcat cu un pantalon de velur şi o haină croită sport. Aspectul lui era impresionant, dar simplu, lucrurile stăteau bine pe el, nu dădea câtuşi de puţin impresia că pozează. Ne-a poftit în micul birou de lângă intrare şi mi-a arătat un fotoliu care trebuie să fi fost confortabil, dar avea, vizibil, nevoie de intervenţia unui tapiţer. Protocolul cerea să înceapă El conversaţia. A urmat deci un moment de tăcere. Pe urmă m-a invitat să-i explic ce se întâmpla în România. Părea la curent, aşa că mi-am permis să-i pun şi eu o întrebare. Voiam să ştiu dacă nu am fi putut republica, sub o formă nouă, Revista Fundaţiilor Regale. „Noi am reînfiinţat acum câţiva ani Fundaţia Carol I“, a răspuns, „dar nu s-a putut face nimic concret… din pricina legionarilor“. De atunci, în vorbirea lui a revenit de mai multe ori aceeaşi temă pe care o rezum cu cuvintele mele: legionarii erau elementul cel mai dinamic al exilului… în acelaşi timp nu erau acceptaţi. Deci ei se impuneau forţat, sub o formă sau alta, şi paralizau orice iniţiativă care nu se subscria ideologiei lor. Eşecul exilului românesc, care la acea dată nu mai putea fi contestat, era pricinuit de legionarii din exil. Nu puteam să mă îndoiesc de această afirmaţie. Nu ştiu de unde mi s-a tras, dar ani de zile, chiar şi după 1989, am primit lunar „foaia Ţara şi Exilul, scoasă la Madrid de Horia Sima. În paginile ei, Mihai era obiectul unei neascunse antipatii. Dimpotrivă, Ion Antonescu era trecut sub tăcere. Totul se petrecea ca şi cum extrema dreaptă, învinşii războiului, ar fi pus surdina pe divergenţele lor, dând uitării faptul că rebeliunea legionară se isprăvise în sânge. La asta se adăuga că nu exista (nu a existat niciodată) un partid „antonescian“, ci numai o „sensibilitate“ antonesciană, a acelor români ce au crezut şi cred, până azi, în nevoia românilor de a fi trataţi cu brutalitate. Asta credeau anumiţi români despre ei (că trebuie să fie trataţi cu asprime) şi mai cred încă. (M. Ralea cita această reacţie populară: un judecător care dădea îndeobşte sentinţe aspre era apreciat de popor ca un judecător drept.) Deci, pentru legionari, inamicul principal era, ca pentru întregul exil care lupta, rânduiala din ţară, socialismul real. De fapt, partidele istorice şi legionarii îşi erau tot atât de opuşi unii altora pe cât erau, şi unii, şi alţii, opuşi socialismului real din ţară. Şi poate, pentru legionari, o iotă mai puţin.

Nou în colecția „Eseuri și Confesiuni” a Editurii Polirom: Elegie pentru Mihai, de Ion Vianu

 

Prilejuit de moartea lui Mihai I, eseul memorialistic al lui Ion Vianu schițează principalele etape din viața regelui pe fundalul deopotrivă al evoluției României și al vieții autorului. De la regele-copil la anii războiului, cînd Ion Vianu îl vede în multe rînduri pe Mihai trecînd prin fața casei în care locuia, și actul de la 23 august, de la anii exilului, în care autorul îl întîlnește de asemenea pe rege la Versoix de mai multe ori, la avatarurile epocii postdecembriste, biografia lui Mihai I e, în ciuda calităților pe care acesta le-a avut, una marcată esențial de eșec – și poate tocmai de aceea românii se regăsesc atît de bine în ea –, însă un eșec trăit mereu cu remarcabilă demnitate.

 

„Viaţa Regelui Mihai poartă amprenta tragediei (care stătea scrisă pe chipul său, un joc de riduri şi de mimici care sugera nu numai maiestatea rănită, ci şi lacrimile, disperarea stăpînite; o privire care avea luciri sfîşietoare). Dacă Mihai este atît de bine înţeles şi iubit este pentru că românii se regăsesc în eşec. Numai El a putut aduce neamului Lui mîngîierea şi proba că acest eşec se poate trăi în demnitate şi chiar în frumuseţe, frumuseţea dureroasă a tragediei” (Ion Vianu)

Elegie pentru Mihai, de Ion Vianu, a apărut de curînd la Editura Polirom, în colecția „Eseuri și Confesiuni”, şi în ediţie digitală.

 

Ion Vianu

Născut la Bucureşti în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, Bucureşti. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franţa.

1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil şi persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, şi o Introducere în psihoterapie.

1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabileşte în Elveţia, practicînd psihiatria. Este prezent în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua pînă în ultimii ani, în ţară.  1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exerciţiu de sinceritate); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care şi „Cartea Anului” (2010), şi Arhiva trădării şi a mîniei.

În domeniul eseisticii, publică: Blestem şi Binecuvîntare, Investigaţii mateine, Apropieri, Frumuseţea va mîntui lumea şi alte eseuri.