În momentul în care scriu acest articol, văd știri care spun că guvernul irakian a părăsit Bagdadul. Capitala este amenințată de avansul fulgerător al unui grup de militanți islamiști de extracție wahabistă, numeros și bine înarmat, auto-intitulat ”Statul Islamic din Irak și Siria” (SIIS), care cucerește oraș după oraș în cele două nefericite țări.
Născut în 2004, pe cînd coaliția internațională condusă de americani lupta în Irak, grupul a stat o vreme lipit de Al-Qaeda, din al cărui sistem a făcut parte. Acum un an, dispute de putere în interiorul celor două organizații au făcut la SIIS să repudieze autoritatea Al-Qaeda și să înceapă să acționeze singur. Această desprindere s-a realizat, pare-se, odată ce componența SIIS a suferit transformări importante. Dacă în 2004, organizația era compusă din radicali anti-occidentali și anti-șiiți, acum e compusă mai ales din elemente violente provenite din pușcării, din crima organizată, din pegra interlopă care a explodat pur și simplu pe fondul dezastrului social din Siria. Totuși, scopul anunțat al grupului a rămas acela de a fonda un califat sunit în Irak și Siria. După succese militare în Siria, SIIS s-a întors foarte agresiv în Irak. Avansul lor îngrijorător pe teritoriul celor două țări va fi, sînt sigur, oprit cumva. Comunitatea internațională se precipită pentru a găsi soluții și le va găsi, America se gîndește la cea mai potrivită ripostă militară și, surpiză pentru unii!, Iranul pare-se că a trimis deja trupe în Irak pentru a-i opri. Ar fi pentru prima oară după mult, mult timp cînd Iranul și America ar lupta de aceeași parte a baricadei – dar să lăsăm această speculație deoparte, pentru că au dreptate nu puținii comentatori și politicieni cunoscători ai situației care spun că loviturile militare pot opri acțiunea de cucerire a SIIS și, desigur, trebuie grabnic organizate, dar că astfel se tratează doar simptomul. Boala este în altă parte și necesită remedii încă necunoscute. E în cultură. Și în istorie.
Vă amintiți idealul comunismului internaționalist? Proletari din toate țările, uniți-vă? Idealul comunismului mondial? Cu jumătate de secol înainte ca acest ideal să fie formulat ca atare de Marx și Engels, un alt ideal cu vocație universală a fost așezat într-un tratat de filozofie politică. Kant a scris, în 1795, că prima condiție pentru o pace perpetuă și atotcuprinzătoare este ca întreaga lume să fie alcătuită numai din republici constituționale. Pentru Kant, o republică constituțională este un stat de drept (Kant e primul mare teoretician al statului de drept din istorie). În modernitate, ideea kantiană a fost tradusă în termeni actuali și a luat forma unei axiome istorice: niciodată o democrație nu pleacă la război împotriva altei democrații; eventualele probleme dintre state democratice se vor rezolva întotdeauna pe alte căi decît războiul. Pentru americani, de la Woodrow Wilson încoace, această idee a devenit parte a ADN-ului ființei lor politice. Consecința logică a fost trecerea ei în act. De vreme ce America este singura super-putere după 1990 și are responsabilitatea principală pentru securitatea globală, ea va trebui să acționeze mereu în sensul ”lărgirii cercului democrațiilor”. În logica americană, cea mai sigură lume cu putință pentru toți, inclusiv pentru sine, este o lume a democrațiilor. Așa a ajuns idealul democrației internaționaliste program de politică externă.
Doar că istoria a dovedit că democrația liberală pe care americanii speră să o vadă instaurată în toată lumea nu se poate nici impune (pentru că e, în definitiv, o formă a libertății) și nici nu i se poate garanta trăinicia odată apărută. Ideea că toți oamenii vor să fie liberi și că fructifică imediat orice posibilitate de a se elibera e o iluzie, o eroare născută din ignorarea naturii umane, așa cum se întîmplă, de fapt, cu toate utopiile din istorie. Nu este deloc adevărat că cetățenii din toate colțurile lumii abia așteaptă să contruiască în țara lor democrația și statul de drept . Societățile în care structurile civile nu sînt complet autonome față de cele militare, ori față de cele religioase nu sînt, de pildă, deloc potrivite pentru democația liberală. Dar chiar și în societățile care nu mai au acest gen de probleme, democrația nu este o garanție. România - o țară cu o cultură puternic europeană - este un exemplu limpede. De multe ori, oamenii luptă împotriva statului de drept. Votul masiv pentru pușcăriabili, votul masiv pentru distrugerea unor instituții doar pentru că ura împotriva unui om a fost dusă la cote paroxistice, trendurile majore de mentalitate neschimbate în secole (precum, ”sînt de acord să fure, dar să facă și pentru noi ceva” ori ”să fure, domne, dar doar așa cu degetele, nu să bage mîna pînă-n cot”), convingerea că justiția este o armă de răzbunare și credința înrădăcinată că adevărata dreptate se originează în viscere și nu în legi (”legile urmează viscerele”, ar putea fi un motto foarte potrivit pentru România) ne arată clar că un produs de natură culturală cum este democrația liberală de tip occidental, nu poate fi considerat exclusiv în aspectul său instituțional și procedural.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ultimii doi președinți americani, Bill Clinton și George W. Bush, deși au mărturisit extracții ideologice opuse și s-au exprimat în contexte istorice foarte diferite, au avut același crez, că toți oamenii chiar vor să fie liberi. O dovadă a anduranței acestui vis. Nu toți oamenii vor să fie liberi, nu toți oamenii vor să trăiască într-o democrație liberală, nu toți oamenii vor să-și asume responsabilitatea propriei vieți, nu toți oamenii cred în creativitate și exprimare. De fapt, popoare întregi nu cred!
Revenind ca tragedia continuă din Irak, este de spus că America le-a dat irakienilor o mare șansă scăpîndu-i de regimul îngrozitor al lui Saddam Hussein. Aici, în acest punct, unanimitatea a fost atinsă. În 2003, aproape nici un irakian nu l-a apărat pe Saddam, nici măcar cei plătiți de el s-o facă. Diferența s-a făcut în ziua următoare, cînd s-a vădit clar că, deși toți vroiau să scape de tiran, motivele erau foarte diferite, iar dobîndirea libertății, edificarea unei democrații și a unui stat de drept, nu era printre motivațiile cele mai răspîndite. Dimpotrivă. Convingerea multor americani că popoarele eliberate de sub tiranii se reped, însetate, spre libertate, a fost greșită. Clinton crezuse la fel despre Somalia și despre Kosovo. Eroarea comună a liberalilor/democrați și a neo-conservatorilor/republicani se originează în lectura parțială a operei lui Kant. Mai ales în partea ei ”umbroasă„ și sceptică. Kant știa bine natura umană - se vede în chiar primele pagini din Tratatul său de pedagogie, că doctrinarul statului de drept și cel dintîi filozof al libertății ca necesitate, știa că natura umană este, mai degrabă, rea și că efortul de a o îndrepta (de aici nevoia de pedagogie) nu trebuie abandonat nici o clipă. Legea morală există în noi, dar este destul de mult de lucru ca să o vedem operînd. „Contractul social” al lui Kant diferă de cel al lui Rousseau tocmai aici. Rousseau credea că oamenii sînt buni de la natură, dar stricați de societate, în vreme ce Kant știa că oamenii au, natural, deprinderi urîte care trebuie stăvilite cumva. Democrația este un lux al cărui preț (mare!) constă tocmai în represiunea unor porniri naturale, precum pulsiunea de a domina, pornirea de a obține mult prin orice mijloace, răzbunarea după legea talionului, considerarea celuilalt la fel de îndreptățit precum ești tu în unele privințe, dar și diferit de tine în altele. Greu. Pentru cei mai mulți dintre noi, prea greu!
P.S. Mi s-a pus, adesea, problema celor care vor să fie liberi și să trăiască într-o democrație autentică dar Dumnezeu i-a adus pe lume în mijlocul unui întreg popor care, de fapt, nu vrea. Ce au aceștia de făcut? Îi plîng pe acești oameni. Ei au doar două soluții, ambele dureroase. Prima, să se sacrifice încercînd, aidoma lui Xerxes care vroia să îmblînzească marea biciuind-o, să își convingă poporul că nu e bine cum vrea el, ci e bine cum vor ei. Dar acest drum, de cele mai multe ori, sfîrșește tragic. A doua soluție este exilul într-o țară în care se trăiește așa cum vor ei. Nu cunosc nefericire mai mare decît aceea a celor care vor să fie liberi în mijlocul semenilor lor care vor să fie robi.
Recomandările noastre
