Despre Proust, în celula lui Gheorghiu-Dej

În căutarea timpului pierdut, celebrul ciclu al lui Marcel Proust, considerat o întâlnire între proză şi memorialistică, a răzbătut cu greu, autorul său, după ce a fost refuzat politicos de câteva mari edituri franceze, fiind nevoit să îl tipărească pe cheltuială proprie.

În epoca interbelică erau cunoscute legăturile lui Proust cu câţiva aristocraţi români, îndeosebi cu fraţii Anton şi George Valentin Bibescu, precum şi cu Martha Bibescu. Proust a fost la un pas de a face o vizită în România, mai precis la moşia lui Anton Bibescu, Corcova, din judeţul Mehedinţi.

În urmă cu câţiva ani, regretatul istoric Mihai Dim. Sturdza a publicat o remarcabilă lucrare intitulată Aristocraţi români în lumea lui Proust. Legăturile celebrului scriitor cu boieri de viţă români au fost mult mai profunde decât se credea. Astfel, Anton Bibescu – nepotul domnitorului omonim – a întreprins multe demersuri pentru a convinge unele cercuri franceze de valoarea operei lui Proust. Anton Bibescu a fost un diplomat de elită, căsătorit cu o femeie din protipendada britanică a cărei eleganţă naturală s-a lovit de ura patologică – aşa cum arată Mihai Dim. Sturdza – a lui Nicolae Titulescu pe când era ministrul afacerilor străine.

Prima traducere românească din opera lui Proust, mai precis volumul Swann, a apărut în 1945 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, în traducerea lui Radu Cioculescu. Cu un deceniu înainte, în „Revista Fundaţiilor Regale” – redactor-şef Camil Petrescu – au apărut articole şi studii privitoare la această carte revoluţionară pentru romanul modern. Unele texte au fost semnate de Camil Petrescu, altele purtau iscălitura lui Mihail Sebastian, admirator mărturisit al lui Proust, dar şi un apropiat al Marthei Bibescu.

Cartea de identitate, pe telefonul mobil. Un nou proiect al Guvernului

Cea mai mare frică a lui Ceaușescu. Cum a ajuns să preia puterea totală

Datorită unui admirabil volum de dialoguri, Discutând despre trecut, purtate de doi scriitori reprezentativi, din generaţii diferite, respectiv Monica Pillat şi Barbu Cioculescu, fiul criticului omonim, putem afla detalii foarte interesante legate de traducătorul lui Proust şi de tălmăcirea sa, Radu Cioculescu fiind unchiul lui Barbu Cioculescu. Iată în ce condiţii a tradus Radu Cioculescu o bună parte din capodopera lui Proust: „Mobilizat, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial – spune nepotul său –, Radu Cioculescu era căpitan în rezervă; eminentul artilerist ducea, prin stepe, un transport de cai către Stalingrad, iar în ceasurile de odihnă cobora de pe şaua calului maşina de scris şi, cum găsea o masă, se aşeza şi începea să traducă”.

Datorăm scriitorului Barbu Cioculescu şi un fapt care era de circulaţie orală, constituind însă o realitate şi nu o afabulaţie. Înainte de a reda citatul, trebuie să spunem că Radu Cioculescu a ajuns în lagărul de la Târgu Jiu pentru că era mason şi democrat antifascist, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru că era comunist. Iată ce spune Barbu Cioculescu: „Când, cu ani mai târziu, într-o conversaţie de salon, Gheorghe Gheorghiu-Dej a emis, spre uimirea convivilor, unele aprecieri asupra operei lui Proust, dictatorul a explicat că-l ascultase în lagăr pe Radu Cioculescu vorbind despre În căutarea timpului pierdut”.

Nu numai Radu Cioculescu, care a murit în închisoare în 1961, a avut o soartă tragică, ci şi o parte din lucrarea sa, întrucât ultimele două volume au fost mistuite într-un incendiu domiciliar, respectiv în redacţia editurii. Albertine disparue şi Le temps retrouvé au fost retraduse tacit de Barbu Cioculescu şi au încheiat integrala ciclului.

Nu putem decât bănui tirajul volumului din 1945 – între 3.000 şi 5.000 de exemplare. În 1947 trebuiau să vadă lumina tiparului cele două volume ale ciclului La umbra fetelor în floare. Însă abia în 1968 apăreau în patru volume din colecţia „Biblioteca pentru toţi” atât Swann, cât şi La umbra fetelor în floare, în deschidere reproducându-se inegalabila prefaţă a lui Tudor Vianu din 1945. Tirajul fiecărui volum, potrivit casetei tehnice, a fost de 80.175 de exemplare. Prefaţa lui Tudor Vianu se încheia cu un elogiu adus versiunii româneşti din opera lui Proust, autorul conchizând că „lucrarea domnului Radu Cioculescu (...) ocupă locul unui eveniment de seamă al limbii şi literaturii noastre”.

În sfârşit, în volumul Povestind despre trecut, scriitorul Barbu Cioculescu defineşte admirabil puntea celor trei ani şi jumătate de care ne ocupăm: „Ceea ce a caracterizat viaţa artistică a anilor ’45-’47 a fost o extraordinară ebuliţie, sfidând spectrul politic tot mai sumbru. România arăta ca o femeie tânără, falnică, plină de poftă de viaţă, năpădită de un cancer de care nu avea cunoştinţă – încă.”