În 1996, un important personaj din armata României, un general cu funcție înaltă, afirma în fața unor ziariști - mai în glumă, mai în serios - că dacă România nu va fi primită în NATO ar putea înființa o ,,alianță paralelă’’. Adică, un alt ,,Tratat de la Varșovia’’, cum s-au grăbit să scrie comentatorii de presă din țară dar mai ales, din străinătate.

Despre o diplomație necesară. Chiar dacă semnase Parteneriatul pentru Pace cu doi ani înainte, România avea șanse minime să obțină  o invitație de integrare în Alianță, la reuniunea de la Madrid din 1997.

Afirmația generalului român nu era de natură să sensibilizeze clasa politică a vechilor membri NATO, nici să contribuie la îmbunătățirea imaginii noastre externe, șifonată constant în primii ani ‘90.

Recursul la istoria recentă ca inovație în diplomație

Eram, la vremea respectivă, consilier de presă la Ambasada României din Franța și semnalasem Centralei MAE un aricol din cotidianul Le Figaro -  de dreapta -  extrem de acid la adresa clasei politice dâmbovițene promotoare a  noului ,,Tratat de la Varșovia’’.

Nu intru în detalii, dar o precizare se impune: autoarea, S.K. - o ziaristă de talent și mare viitor, aspect demonstrat în deceniile care au trecut de atunci - avea origini maghiare dar nu era o simpatizantă a Budapestei cum aveam să aflu mai târziu.

Nici măcar a lui Sarkozi - și el cu origini maghiare - care se afirma ca o nouă ,,stea’’ a dreptei franceze. Era deja primar în Neuilly-sur-Seine, periferia de lux a Parisului.

La vremea respectivă, în capitala noastră apăruse ideea reconcilierii româno-maghiare după modelul celei franco-germane din anii ‘50 și ‘60 - o formulă pseudo-politică prin care se încerca acoperirea asperităților din relațiile București - Budapesta în fața unui Occident foarte atent la situația internă a României și politica ei externă.

Ungurii știau că din piesa de teatru a așa-zisei reconcilieri lipseau tocmai personajele ca Charles De Gaulle și Konrad Adenauer

Ungurii stăteau mult mai bine la capitolul imagine și știau că din piesa de teatru a așa-zisei reconcilieri cu românii lipseau tocmai personajele care să semene măcar de la distanță cu Charles De Gaulle și Konrad Adenauer, arhitecții relațiilor franco-germane postbelice.

La câteva ore după semnalarea mea, am fost sunat de un secretar de stat din Ministerul Afacerilor Externe, care mi-a ordonat sec, mai mult zbierând:

- ,,redactezi repede o notă de protest. Îmi trimiți textul să-l aprob, te prezinți cu el la redacția ziarului și te asiguri că îl publică’’. Ascultându-i puținele vorbe dar mai ales tonul, prima imagine care mi-a venit în minte a fost cea a lui Nikita Hrușciov gesticulând și lovind cu pantoful în masă la Adunarea Generală ONU. Ca să-l asculte lumea.

N-am apucat să deschid gura. A închis înainte să-i spun că analiza lui SK era puțin tendențioasă dar pornea de la un fapt real: afirmația generalului nostru comentată, de altfel, și în presa autohtonă în termeni chiar mai duri.

Întâlnire cu Ilie Năstase

Am scris nota, am primit aprobarea secretarului de stat dar n-am dus-o la redacția Le Figaro. M-am întâlnit cu SK - o domnișoară prezentabilă, cu alură de actriță - și i-am organizat o vizită în România cu deplasări în teritoriu și interviuri la București.

Nu mai știu dacă s-a întâlnit cu generalul ,,alianței paralele’’ dar sigur a avut o întâlnire cu Ilie Năstase, foarte popular în rândul câtorva genarații de francezi.

SK a publicat o serie de articole după vizită dintre care, cel cu Năstase a fost foarte bine primit. Despre ,,falsul tratat’’ a scris mai puțin dar suficient să liniștească apele. Iar eu mi-am făcut relații la unul dintre cele mai importante ziare din Hexagon.

În iunie 1997, un mare grup de ziariști români a participat la etapa pariziană a campaniei pentru NATO, organizată și transmisă de PRO TV de la primul etaj al turnului Eiffel, cu Mihai Tatulici moderator.

În marja manifestării din turn, unii dintre ei au vizitat redacția Le Figaro și s-au întreținut cu jurnaliștii francezi într-o întâlnire organizată împreună cu SK.

Parveniți vechi și noi în…diplomație

În episodul de mai sus, încerc să relatez un moment din viața unei ambasade a României în Occident, într-o perioadă de cumpănă pentru diplomația română, cînd se făcea trecerea la noul tip de acțiune diplomatică.

,,Hrușciovul’’ nostru nu era un diplomat incompetent - a fost ambasador și înainte și după episodul de mai sus - ci doar obișnuit cu o anumită brutalitate, dobândită într-o altă școală, un gen de ,,militărie în diplomație’’ cu rădăcini într-o altă epocă.

În anii următori, lucrurile au evoluat iar noile generații de diplomați - mulți cu studii și burse în Occident - au lansat alte linii directoare în prezentarea țării în străinătate sau în modul de negociere.

Era vorba de profesioniști capabili să acționeze preventiv și predictiv pe toate segmentele muncii diplomatice - generând o altă imagine a României și un alt nivel de securitate după integrarea în structurile euro-atlantice.

Sunt multe relele, tot mai multe…

Ulterior, lucrurile au degenerat. Pe ușa din dos a clasei diplomatice au pătruns persoane - cele mai multe din subteranul unor forțe politice sau instituții contaminate de acestea - foarte puțin pregătite pentru această profesie.

Când ajung șefi - și mulți au suficiente relații să ajungă - se comportă ca ,,Hrușciovul’’ de mai sus. Cu subalternii, binențeles. Pentru ei, duritatea ține loc de cultură generală și mai ales, diplomatică. De unde creativitate în diplomație?

Cum să le vorbești acestor ,,specialiști’’ intrați prin efracție într-un minister de elită al țării, când în zilele noastre, cu tot ce se întâmplă în estul României, țara are nevoie de o generație de experți - militari și diplomați - capabilă să o protejeze în fața provocărilor de o gravitate fără precedent în istoria sa recentă.

Sau cum să le explici, pe înțelesul lor, un subiect legat de noua diplomație de influență care îi ia locul celei clasice. Eminescu scria: ,,rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege’’. Si sunt multe relele, tot mai multe…

M.A.E este coordonatorul acțiunilor externe de influență

În ultimii ani, diplomația a devenit un continuu exercițiu de influență fiind asociată constant noțiunii de soft power, care nu mai depinde total de rolul și importanța statului. Puterea, în general, nu mai este doar expresia forței economice dublată de forța militară a aunui stat, ci capacitatea acestuia de a crea o coaliție sau o alianță și de a produce și difuza informație credibilă. Nu este o ,,rușine diplomatică’’ dacă această informație nu este reală în totalitate.

Soft power este de fapt, acea putere de atracție exercitată de un stat datorată unui cumul de resurse de care dispune, unde celor de forță - dimensiunea economică, politică și militară - li se adaugă cultura, soliditatea instituțiilor, credibilitatea creatorilor de opinie și idei politice, nivelul de excelență al universităților, nivelul tehnologic.

Diplomația de influență este expresia acțiunilor realizate de mai multe instituții ale statului cărora li se adaugă sistemul organizațiilor private. Strategia de influență însă, trebuie coordonată dintr-un singur loc: Ministerul Afacerilor Externe.

Teoretizând chestiunea în discuție într-o variantă ușor simplificată, se poate afirma că există trei componente ale diplomației de influență. În primul rând este vorba de identificarea obiectivelor. Pe cine vrem să influențăm?

Diplomația de influență nu este o chestiune de transparență totală

Un guvern, o organizație internațională, un grup media, un grup etnic, o comunitate din diaspora._Cu diaspora este ceva mai complicat. Am mai scris în articolele despre sistemele de lobby și voi reveni cu texte privind recentele numiri ale consulilor generali ai României. A bon entendeur salut!

În al doilea rând, va trebui stabilit orizontul de timp până la finalizarea acțiunii de influență: scurt, mediu, lung. Stabilirea unui acord economic cu un alt stat poate avea un termen scurt. Aderarea la o organizație internațională ar avea un termen mediu ca și structurarea unui sistem de alianțe regionale. Atragerea masivă a tinerilor conaționali către universitățile românești, de exemplu, este o acțiune pe termen lung.

În la treilea rând, trebuie identificați și atrași în poziție de lucru ceilalți actori care vor participa la acțiune. Este vorba de experți în problemă, intelectuali de elită, actori din domeniul economic, formatori de opinie, mijloace de informare.

Să nu ne imaginăm că este vorba de o echipă în care membrii se cunosc între ei și se sprijină reciproc.

Poate fi și așa, dar acest lucru îl decide organizatorul, centrul. Diplomația de influență nu este o chestiune de transparență totală. De altfel, nici cea clasică nu era.

O scurtă concluzie…

Puterea unui stat se evaluează în funcție de nivelul său de libertate în acțiunile pe care le intreprinde în exterior și capacitatea de a influența comportamentul celorlalți protagoniști ai politicii regionale sau chiar mondiale.

Pe scurt, puterea înseamnă capacitatea de a orienta cursul relațiilor internaționale. Pe o scară de la 1 la 10, doar Statele Unite se apropie de punctul maxim. Următoarele două locuri nu mai sunt ocupate, ca apoi să vină China, în creștere.

Admit faptul că în succinta mea expunere a problematicii ,,diplomației de influență’’ am pornit de la exemplul american. Asta nu înseamnă că alte state nu o utilizează cu succes sau că România nu ar putea să-și orienteze acțiunea diplomatică în acest sens. Să vedem care îi sunt obiectivele…