A revenit la TV „Sezonul de moaște”. Odată cu primii pelerini sosiți la Iași, să se închine la racla Sfintei Parascheva, apar și reporterii frenetici, care abia așteaptă să prindă în cadru vreun bețiv, vreo îmbulzeală, vreun gest deșucheat, care să resusciteze puțin emisiunile muribunde ale televiziunilor zise de știri.
O prostie agresivă și vâscoasă se prelinge zile în șir din ecrane, molipsind presa scrisă sau facebook-ul, tulburând mințile oamenilor mai puțin duși la biserică. De aceea, credem că nu ar fi nepotrivit să răspundem aici ce este cu acești „pupători de oase”. Sunt ei atât de primitivi, de troglodiți, cum ne sunt prezentați?
Întâi de toate să precizăm că nu este vorba de niște oase simple, ci de oase (dar și țesuturi rămase neputrezite) de sfinți. Oameni care, spre deosebire de noi, muritorii de rând, și-au trăit întreaga viață în slujba lui Hristos. Și uneori, din iubire pentru El, și-au jertfit-o la propriu. Apoi, noi nu ne închinăm la „oase”, nici măcar la sfântul căruia îi aparțin, ci la Dumnezeu.
Fericitul Ieronim explică:
„Noi nu slăvim creatura și nu-i slujim, ci cinstim moaștele martirilor pentru a-L slăvi pe Cel ai cărui martiri sunt.”
Una este „a cinsti”, alta „a slăvi”. În greacă, martyreo înseamnă „a mărturisi”, așadar martiri sunt toți cei care Îl mărturisesc pe Hristos. Ca și înaintea unei icoane, la care nu cinstim lemnul, ci pe sfântul reprezentat în ea, pe care îl rugăm să mijlocească, „să intervină” pentru noi la Dumnezeu, la fel credem că moaștele sfinților sunt un intermediar, „un portal” pentru credincios către Divinitate.
Fiind în timpul vieții „veșmântul trupesc” pentru sufletul sfântului respectiv, moaștele s-au impregnat cu harul pe care sfântul l-a primit de la Hristos. De aceea, ele pot face minuni. Prima astfel de minune consemnată a fost făcută de oasele proorocului Elisei, când în mormântul său a fost aruncat un mort. Prin atingerea cu osemintele sfinte, mortul a înviat.
În Biserica primară, Sfânta Liturghie se săvârșea pe mormintele mucenicilor. Osemintele acestora se bucurau de mare cinste încă din zorii creștinismului. Epistola Bisericii din Smirna, citată de Eusebiu din Cezareea, vorbește despre oasele Sfântului Policarp, al cărui martiriu a avut loc în jurul anului 155:
„Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul și le-am așezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie și Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua nașterii sale celei mucenicești (ziua martiriului – n.r.) prin cinstirea biruinței și spre întărirea altor luptători.”
Până în zilele noastre, Liturghia nu se poate oficia fără antimis (bucată de pânză pe care e zugrăvită Punerea în mormânt a Mântuitorului), în care sunt cusute părticele de sfinte moaște. De aceea, noi creștinii credem că moaștele sunt adevărate altare de jertfă. Așa cum sfântul respectiv și-a jertfit viața pe altarul lui Hristos, și noi, închinându-ne moaștelor, aducem prinosul nostru de dragoste pentru Mântuitorul.