Editura ART are o colecție cu un nume teribil: ”Demonul teoriei”. În ”Demonul teoriei”, găsesc cărțulia ”Iubire și justiție” de Paul Ricoeur. Pentru cei care nu știu, Paul Ricoeur (1913 – 2005) a fost unul dintre cei mai influenți filozofi francezi ai secolului trecut. Evoluînd în spațiile fenomenologiei și hermeneuticii, cu o profundă și permanentă deschidere spre teologia creștină, Ricoeur este plasat în manualele de filozofie în linia întîi a filozofiei secolului XX, în familia prestigioasă a unor Heidegger, Jaspers ori Gabriel Marcel. În 1989, cu ocazia primirii unui premiu prestigios, Ricoeur a ținut o conferință intitulată ”Iubire și justiție” care a fost, firește, publicată imediat.
Într-o Românie care țipă isteric, pe la toate încheieturile, după dreptate și în care se cîștigă alegeri urlîndu-se de la televizor ”Dreptate!” (și în 2004 și în 2012), într-o Românie care se mîndrește cu felul ei de a iubi, cu poeții și iubăreții ei, cu ortodoxia sa suavă și cu tandrețurile ei în general, la anul 2014, lectura acestei scurte conferințe – are doar 25 de pagini în format mic – ar trebui să fie obligatorie. Ricoeur vorbește, mai întîi, despre discursul iubirii creștine (”agápē”), un discurs de natură poetică prin excelență și identifică trei particularități. Prima, discursul iubirii este întotdeauna un discurs de laudă. Bucuria de a vedea sau de a se referi la obiectul iubirii se transpune în ipostazierea acestuia deasupra tuturor celorlalte. Astfel, discursul iubirii scapă oricărui examen etic pentru că este imposibilă ”clarificarea conceptuală”. A doua particularitate a discursului iubirii în creștinism este faptul că e promovat, adesea, la impretiv. Să iubești pe Dumnezeul tău! – se spune. Caracterul imperativ al iubirii poate părea mulțimii de superficiali emancipați ai vremii noastre un scandal. Adică, cum să fiu eu obligat să iubesc pe cineva? Ricoeur sugerează două explicații. Prima, poate mai puțin convingătoare, este o speculație pronind de la imperativul kantian. A doua, de o subtilitate excepțională pentru că surprinde unul dintre aspectele pur și simplu geniale ale iubirii, constă în observația că iubirea devine imperativă pentru că există, nu ca să existe. Îndrăgostiții, în momentele lor de intimitate, își spun adesea ”Iubește-mă!” și nu sună deloc agresiv anume pentru că iubirea există deja. La fel și în relația cu Dumnezeu. ”Iubește-L pe Dumnezeu!” nu se spune cuiva care nu-L iubiește, ci cuiva care Îl iubește deja. Așadar, iubirea are caracter imperativ odată ce există, căci dobîndește un statut ontologic total, dominant și, în cele din urmă, regulator-normativ. În fine, a treia caracteristică a discursului iubirii este puterea sa metaforizatoare, care derivă din imnicitate și din poetica inerentă vorbirii despre sentiment. În pandant, Ricoeur identifică aspecte ale discursului despre justiție complet opuse celui despre iubire: justiția este formală (și acesta este un aspect al forței și coerenței ei) și deloc metaforică; justiția pleacă de la ideea de egalitate în fața ei și de la ideea echitabilei distribuții, adică nu favorizează nici un subiect, în vreme ce iubirea ridică în slăvi obiectul ei și-l distanțează de toate celelalte; justiția își adresează imperativul nu doar celor care au deja vreo particularitate (așa cum face iubirea, care devine imperativă doar pentru cei care sînt deja sub puterea ei), ci tuturor oamenilor, tinzînd spre universal. În fine, în ultima parte a discursului, Ricoeur își asumă sarcina de a face ”o punte de legătură între poetica iubirii și proza justiției, între imn și regulă formală”. Construcția intelectuală a lui Ricoeur este, aici, admirabilă și, la final, descoperim odată cu el că ”Iubirea este păzitorul dreptății, în măsura în care justiția...este mereu amenințată să cadă din nou, în ciuda ei, la nivelul calculului interesat al lui «do ut des». Iubirea păstrează justiția pe calea cea bună...”
Îmi declar spaima cînd văd cîtă ură acompaniază actul de justiție în România. Și cei care simt fericire cînd cineva merge la închisoare și cei care simt revoltă cu același prilej,ar trebui să știe că sînt deopotrivă posedați de ură și că ceea ce fac sau cred este forma cea mai pură de nedreptate. Îmi dau seama că, scăpat de sub controlul iubirii, actul de justiție românesc este în mare, imens, pericol. Ura furibundă indusă sacadat, ca un sunet de mitralieră, în sufletul oamenilor (și vorbesc, aici, de ura împotriva indiferent cui!), nu are cum să nu ajungă și în sufletul judecătorilor ori al procurorilor. Oricît s-ar feri de otrăvurile mediului social în care trăiesc pentru a fi cît mai ”aseptici” cînd fac dreptate, judecătorii și procurorii au șanse mici să nu fie, măcar, atinși. Vina principală este a celor care răspîndesc, inconștient, ura. Politicieni și oameni din presă deopotrivă – a lor este răspunderea pentru sălbăticirea lumii românești. Așa cum, dintre toate dictaturile,singura sub care vreau să trăiesc este dictatura culturii, dintre toți demonii, singurl pe care îl primesc să mă bîntuie este demonul teoriei. Lectura cărțuliei lui Ricoeur poate ajuta la regăsirea echilibrului.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
