Ideea unor parlamentari din pletora lui V.V. Ponta de a fixa o curce de 25 de metri în Piața Universității din București pentru a cinsti memoria victimelor comunismului românesc, mă face să scriu acest articol.
Unei asemenea idei, i se răspunde în doi timpi. Mai întîi, i se opune o realizare impecabilă, pentru a se marca diferența. Apoi i se atribuie, fără ezitare, un adjectiv pentru a i se atribui identitatea.
Timpul 1. De curînd, am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. O spun din capul locului, nu cred că vom putea fi vreodată pe deplin recunoscători Anei Blandiana și lui Romulus Rusan, Fundației Academia Civică, pentru ceea ce, cu o strădanie patriotică rarisimă în România de azi, au reușit să facă între zidurile fostei temnițe comuniste. La Sighet, se află mai mult decît un muzeu excelent gîndit - am putut acolo vedea istoria unei tragedii, de nu cumva chiar tragedia istoriei. Spiritul memorialului este definit încă de la intrare de cuvintele Anei Blandiana: ”Atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție”. Memorialul de la Sighet face dreptate, într-un fel nobil, nu doar deținuților care au pătimit în celularul îngrozitoarei închisori, ci tuturor celor care s-au opus, fie și prin acțiuni minore, regimului comunist. Fiecare celulă a devenit o sală care exprimă o temă importantă pentru înțelegerea comunismului. Sînt săli în care se povestește, cu o splendidă acuratețe, contextul istoric, geo-politic și cultural al comunismului în lume. Sînt săli în care se povestește, cu claritatea lacrimei, suferința la care regimul comunist a supus un popor întreg de oameni simpli, ca mine și ca dumneavoastră. Sînt săli în care se povestesc, cu emoție abia reținută și într-un admirabil duh al adevărului, gesturile eroice ale celor care, într-un fel sau altul, s-au opus unei istorii devastatoare în plan uman și mutilantă în plan național. Precizez că, în anii aceia, a te opune comunismului putea însemna nu doar rezistența cu arma în mînă, nu doar dizidența fățișă, ci și simpla decizie de a-ți păstra omenia. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet instituționalizează cel mai înalt respect: respectul pentru istorie, respectul pentru victime, respectul pentru România. În orice lume normală, Memorialul de la Sighet ar fi reperul memoriei colective, al recunoștinței și meditației. Clipa de reculegere în memoria celor uciși de comunism este singurul moment de solemnitate care ne mai unește - în rest, totul ne desparte. Instituțiile, conducătorii, valorile, credințele, opțiunile sînt tot atîtea motive de dihonie între români. Doar memoria deținuților politici ne face pe toți să ne ridicăm în picioare în tăcere, doar ea face (aproape) unanimitate printre noi, cei atît de învrăjbiți.
Timpul 2. Memorialul de la Sighet aparține unei lumi normale. Dar România de azi nu este o lume normală. România are senatori în stare să propună și să voteze o lege care înfige în mijlocul unei piețe centrale o cruce înaltă cît un bloc de șapte etaje, acoperită cu becuri și gardată de drapele. Senatorii României pot batjocori și ultimul moment de solidaritate al românilor transformînd clipa de reculegere în stridență și memoria în demență. Veți spune că e de înțeles cuvîntul ”stridență”, avînd în vedere dimensiunea și becurile, dar că exagerez folosind cuvîntul ”demență”. Dar iată ce zice inițiatorul: ”Pe Cruce vor fi montate 40 de becuri puternice, care vor rămâne aprinse fără întrerupere, zi și noapte, în memoria victimelor. Semnificația numărului 40 este legată de Ziua Deținuților Politici Anticomuniști care este celebrată de Ziua Celor 40 de Sfinți Mucenici uciși pentru că au refuzat să renunțe la credința creștină. Crucea va fi flancată de drapele naționale ale României”
Și, mai apoi, tot el: ”În proiect se precizează ca crucea să fie înaltă de 20-25 metri şi să fie iluminată zi şi noapte, tocmai ca să se vadă de la distanţă ziua şi noaptea. În viitoarea carte a recordurilor, crucea va fi cea mai mare cruce înalţată la întretăierea drumurilor din centrul vreunei capitale.” Vi se mai pare exagerat adjectivul ”dement”?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
