Dialogul cu Ioan Aurel Pop, scriitor, istoric și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este, în esența lui, o oglindă fină în cristalul căreia infirmitățile, bubele și mucegaiurile societății românești se dilată înfricoșător

Florian Saiu: Care sunt deficiențele sistemului românesc de învățământ?

Ioan Aurel Pop: Sistemul nostru de învățământ suferă de decenii întregi, mai întâi în urma dictaturii comuniste, iar apoi din cauza degringoladei de după 1989, când toată lumea a făcut „reforme” fără cap și coadă, în ritm prea alert, fără să aibă răbdarea de a le vedea urmările. Învățământul preuniversitar nu reușește un lucru elementar, anume să școlarizeze toți copiii, după cum prevedea până și legea instrucțiunii a lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, care stabilea că învățământul primar, de patru clase, era obligatoriu și gratuit. De aceea, gradul de analfabetism în România a ajuns la niveluri îngrijorătoare. O a doua deficiență este instabilitatea planurilor de învățământ și a programelor școlare. Nimeni nu mai știe ce și cum învață, se scot și se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaștere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizații. Se confundă anumite conținuturi absolut necesare azi în educație (drepturile copilului, cunoștințe de sănătate, cunoștințe antreprenoriale, elemente juridice, reguli de circulație rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele școlare. Aud că se introduce la clasa a XI-a materia numită Educație juridică. Fals și greșit! Ca să facem asta, trebuie sa scoatem o oră de română, ori de istorie, ori de geografie și să predăm două semestre elevilor despre legislație, să le dăm câte cel puțin două note pe semestru, să încheiem medii ale unor astfel de „materii” etc. Prin urmare, disciplinele vechi, în care încap oricând conținuturi noi, sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo- discipline, care sunt, în fapt, seturi de cunoștințe, utile de predat la dirigenție sau drept capitole în alte materii. O a treia carență, este supraîncărcarea materiei. Copiii noștri învață multe și de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar și cele de științe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înțeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduți pentru instruire. Las deoparte celelalte carențe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga specialiștilor buni de învățământ, dotările slabe în școli, lipsa de igienă în școlile rurale, abandonul școlar la țară, neputința de a-i trimite la școli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de „creiere” supradotate etc. Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi și mediocri, ceea ce ne determină să scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri. Pentru viitorul acestei nații, faptul e catastrofal! În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându- i.

- Învățământul universitar?

Ioan Aurel Pop- Nici în ceea ce privește școala superioară, nu stăm mai bine! De la „fabricile de diplome”, prezente la tot pasul, până la tezele de doctorat plagiate ale demnitarilor, avem de toate și în universități. Cel mai grav lucru în școala superioară românească este, cred, lipsa de încurajare și de recunoaștere a calității, competiției și performanței. Domnește un egalitarism periculos, care nu era așa nici măcar în regimul comunist. Universitățile sunt egale, indiferent că au 50.000 de studenți sau 1.000 de studenți, indiferent că se situează pe locul 500 sau pe locul 20.000 în lume, indiferent că au savanți cu articole publicate în revista „Nature” sau numai în ziare județene. Ba, cele performante sunt câteodată lăsate deoparte la rectificările de buget, pe motiv că „au bani”, ca să fie „ajutate” universități slabe, fără nicio perspectivă, în acord cu un principiu colectivist păgubos. Legată de acest egalitarism este finanțarea defectuoasă, pe student-echivalent și nu pe criterii de calitate. Ca urmare, universitățile fug după studenți, nu după profesori și cercetători de marcă. Sunt în România circa 100 de universități. Multe sau puține, asta e altă problemă! Să luăm cele circa 50 de universități de stat. Toate sunt la fel, în loc să fie ierarhizate. Prin ierarhizare, eu înțeleg împărțirea lor, în categorii, după capacități: unele care să ofere numai pregătire la nivel licență; altele la nivel licență și masterat, iar altele, de înaltă performanță, la nivel licență, masterat și doctorat. Cele de nivel licență ar trebui sa fie de interes local și să fie susținute financiar de consiliile locale și județene; cele mijlocii ar trebui sa fie de nivel regional, susținute de regiunile de dezvoltare și numai cele naționale să fie alimentate de la buget. După ierarhizare, am avea nevoie de clasificare. Este absolut necesar să știm periodic cu cine lucrăm, care sunt cele mai bune universități și de ce. De exemplu, în funcție de 5 criterii mari, să știm care sunt primele cinci universități, în ordine, pe fiecare domeniu și care sunt primele universități, indiferent de domeniu, în România. Noi știm, firește, care sunt, dar faptul nu este oficial. Dacă examinămranking- urile(clasamentele) internaționale recunoscute din ultimii 5 ani, constatăm că în acestea intră întotdeauna doar 4-5 universități românești: Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (UBB), Universitatea din București, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea Politehnica din București. Iar finanțările ar trebui făcute, firește, în funcție de aceste criterii de calitate.

- Primește Educația atenția cuvenită din partea decidenților politici?

Ioan Aurel Pop- Nici pe departe! Educația este, pentru majoritatea decidenților politici, o anexă supărătoare și o apăsare la buget. Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (și au!) fug de școală ca de sărăcie.

- Numărul studenților a scăzut aproape la jumătate în mai puțin de zece ani. Care credeți că ar fi cauzele acestui fenomen îngrijorător?

Ioan Aurel Pop- Cauzele scăderii numărului de studenți sunt mai multe. Mai întâi, a scăzut populația generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puțini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulți români tineri să lucreze și să trăiască în alte țări. În al doilea rând, de câțiva ani – ceea ce este bine! – bacalaureatul nu se mai poate lua foarte ușor. Am ajuns să obțină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenții unei promoții. Asta arată, însă, și altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiți elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturității? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect românește, care să nu știe lucruri elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte? A scăzut numărul studenților și pentru că s-a mai tăiat din avântul unor „fabrici de diplome”, unor universități private, care scoteau absolvenți pe bandă rulantă. În fine, spectacolul sinistru din media românească, în care sunt popularizați indivizi fără nicio școală și fără cultură, ajunși milionari, ajunși senatori și parlamentari europeni, încurajează ocolirea studiilor superioare. Cu șefi de stat care au afirmat că detestă școala, cu primminiștri și miniștri plagiatori, cu lideri de opinie agramați și cu „celebrități” care ascultă numai manele, cum să ne crească numărul de studenți?!

Hoții de neimaginat și minciuni planificate, după 1989

Provocat, Ioan Aurel Pop a formulat o scurtă caracterizare a istoriei României de după 1989: „Istoria de după 1989 a fost o speranță continuă de mai bine, pe fondul unei crize interne și internaționale care nu se mai termină! S-au derulat procese democratice importante, în paralel cu inechități crase, cu hoții de neimaginat și cu minciuni planificate. A fost peste un sfert de deceniu așa de alert și de contradictoriu, încât e greu de înțeles ceva clar și precis. E drept – spun istoricii de meserie – că istoria are nevoie de perspectiva trecerii timpului spre a putea fi înțeleasă. Așa că mai avem de așteptat! Numai să nu ni se aplece de atâta așteptat!”.

„Noi nu ne-am apărat „glia” până la sinucidere”

Care a fost/este, din punct de vedere istoric, cea mai mare slăbiciune a poporului român? Dar cea mai vizibilă calitate? Ioan Aurel Pop are cuvântul: „E greu de spus! O mare slăbiciune a fost, cred, delăsarea (defetismul, ideea că la noi merge și așa). Această slăbiciune ne-a făcut să pierdem mult în competiția cu alte popoare. Cea mai vizibilă calitate a fost, cred, un anumit echilibru în viață, care a îmbrăcat și forme fataliste, dar și o putere și o știință de a oscila între politica de rezistență și cea de conciliere. Cu alte cuvinte, am știut când să luptăm și când să tratăm, să negociem ori să pertractăm (cum s-ar zice în Ardeal). Noi nu ne-am apărat „glia” până la sinucidere, ca unii vecini, dar nici nu ne-am lăsat distruși complet fără să luptăm. Țara sau „moșia” a viețuit și a supraviețuit bine câtă vreme țăranii și boierii au avut ce apăra. Adică atât cât au avut în proprietate moșiile lor mici, care formau moșia cea mare, Țara. Apoi, rămași fără moșii, țăranii s-au ticăloșit, dar nu într-atât încât să piardă speranța și să-și ia lumea în cap. Românii nu și-au părăsit țara (țările) până recent, convinși – cum se zicea pe vremuri la Radio Europa Liberă – că „locul românilor este în România”.

Carte de vizită

Ioan-Aurel Pop este membru al Academiei Române, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, fiind specializat pe istoria medievală, instituţii medievale şi paleografie latină. Înainte de a deveni rectorul Universității „Babes- Bolyai”, în martie 2012, Ioan-Aurel Pop a fost directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995) şi directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007). În 1989, Ioan-Aurel Pop a obţinut titlul de doctor în istorie cu teza „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”, fiind cel mai tânăr membru corespondent al Academiei Române. Ioan-Aurel Pop a fost ales în unanimitate președinte al Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.

„Am urmat de multe ori orbește directivele europene și ne-am tot umilit”

- Se simte - în domeniul educației - o tendință de supunere oarbă față de directivele Uniunii Europene care afectează identitatea națională a României...

Ioan Aurel Pop- Din păcate, între defectele noastre mai este unul, numit slugărnicie. Am fost mereu, de-a lungul timpului, supuși altora și ne-am obișnuit, poate, cu acest statut de ascultare și când trebuie și când nu trebuie. Noi am urmat de multe ori orbește directivele europene privind globalizarea, discriminarea pozitivă, drepturile minorităților etc. și ne-am tot umilit, cu speranța că va remarca cineva, dar asta nu ne va răsplăti cumva, făcându- ne europeni deplini. Azi, ce vedem pe scena europeană? Vedem cum se afirmă plenar vechile orgolii naționale, vechile idei de suveranitate națională, egoismele etnice, cum renaște ura față de străini, cum înfloresc prejudecățile etno-lingvistice etc. Iar noi, defazați ca mai întotdeauna, vrem să „modernizăm” școala românească renunțând la anumite ore de română, de istorie, de latină etc. Ca să obținem ce? Nu putem obține astfel decât incultură, prostie, spirite gregare, ușor de manipulat. Cel mai bine se poate învăța ce înseamnă Europa de la orele de istorie, tot de la istorie se poate învăța ce înseamnă să fii român în Europa, alături de francezi, de germani ori de polonezi. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizație, pentru că imită și ascultă, mereu supuși, de alții. Europa este formată din identități naționale, iar popoarele importante din Europa (cele care sunt luate în seamă și respectate) au identități puternice, bine afirmate și cunoscute de toți.

- Există, de asemenea, o orientare europeană de aliniere la un anumit standard, de uniformizare, de comunizare a individului - prin educație. Cum percepeți acest aspect îngrijorător?

Ioan Aurel Pop- Această orientare – cel puțin pentru moment – cred că a dat greș. Am participat și eu la elaborarea unui așa-numit manual unic de cetățenie europeană. Nu a ieșit nimic! Cred că metodele nu sunt bune, nu avem o metodologie general acceptată, nu știm încă nici ce vrem exact sau ne imaginăm că elevii sunt din plastilină și că le putem da ce forme vrem. Pe de altă parte, eu cred că diversitatea este o mare bogăție, care trebuie perpetuată, îmbogățită și stimulată. Uniformizări forțate au aplicat doar regimurile totalitare și nu au reușit să creeze decât monștri. Cred că ideile generale europene se pot promova prin educație, dar cu condiția menținerii echilibrului dintre specificul local (național) și cel european.

„Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri...”

- Ce măsuri credeți că ar trebui implementate pentru o mai bună funcționare a sistemului de învățământ?

- Orice elev ar trebui să fie obligat să meargă la școală, așa cum prevede legea, iar pentru asta ar trebui să se ajungă până la pedepsirea părinților, a tutorilor etc. Lipsa de educație creează monștri! Ar trebui simplificate planurile de învățământ, care să cuprindă doar materiile consacrate de experiența umană, dar cu multe conținuturi din programele analitice primenite mereu. Mai bine puțin și sigur sau bine însușit, decât mult și nereceptat. În învățământul de masă nu este bun principiul: „Dacă cinci din clasă înțeleg, este perfect; restul să facă meditații ori să rămână de căruță!” Se mai aud și astfel de remarci. Disciplinele ar trebui să aibă minim câte două ore pe săptămână, pentru ca predarea, ascultarea și notarea să fie bine făcute. Disciplinele cu o oră pe săptămână sunt de prisos, nu fac decât să întregească normele unor profesori, fără ca elevii se aibă de câștigat. În al treilea rând, latura de discipline sociale și umaniste trebuie întărită. Nu putem pregăti oameni-mecanisme sau oameniroboți pentru mileniul trei. De exemplu, la limba și literatura română, la latină, la limbi străine, la istorie, la filozofie, la geografie se învață locul ființei umane și al colectivităților umane pe acest pământ și în România. Este o imensă rușine să nu-i mai învățăm pe români de ce sunt români și nu chinezi, de ce locuiesc la Dunăre, la Carpați și la Nistru și nu în nordul Africii, de ce doinesc și horesc, de ce au doruri, de ce spațiul lor este „mioritic” sau de ce este anumit „picior de plai” și „gură de rai”! Este o imensă carență să nu mai știe tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mișcăm prin lume cu laptopurile și tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai știm pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg.

Despre vulnerabilitatea României și dependența ei de alte state, despre „politica corectă” a Europei, despre atentatele care au însângerat Occidentul, dar și despre patriotism, onoare, democrație și cultură - citiți mâine, în cea de-a doua parte a interviului cu Ioan Aurel Pop