La exact o lună de la moartea scriitorului portughez premiat cu Nobel, cititorii români au acces la adevăratul său debut în formă romanescă: "Manual de pictură şi caligrafie".
La finalul acestei săptămâni intră în librării primul roman pe care Josè Saramago şi l-a asumat ca reprezentativ pentru opera sa literară. Debutase cu trei decenii înaintea "Manualului de pictură şi caligrafie" (1977) cu "Pământul păcatului", un roman pe care l-a renegat multă vreme.
Recunoaşterea în spaţiul lusitan a venit abia odată cu cartea "Ridicat de la pământ" (1980), iar, doi ani mai târziu, Saramago dă lovitura şi pe plan internaţional cu "Memorialul mănăstirii".
Cel dintâi roman pe care scriitorul premiat cu Nobel (în 1998) şi-l asumă este scris la persoana I, mimându-se forma diaristică, iar vocea celui care se confesează îi aparţine unui pictor mediocru, desemnat printr-o iniţială. H. pictează portrete, mai precis pe acela al lui S., directorul unei mari companii. Jurnalul îi permite să-şi analizeze slăbiciunile estetice, să practice introspecţia.
Această proză amalgamează portretul, autoportretul, autobiografia, cronica, jurnalul şi romanul de formare. Mioara Caragea, cea care semnează postfaţa "Manualului de pictură şi caligrafie", consideră că "romanul se apropie astfel de forma genealogică a eseului, o scriitură fragmentară care capătă aici unitate şi direcţie prin transpunerea narativă într-un scenariu de viaţă a cărei metaforă, deja glosată de Saramago în opere anterioare, este călătoria".
"Manual de pictură şi caligrafie" apare în seria dedicată lui Saramago de Editura Polirom, în traducerea Georgianei Bărbulescu.
FRAGMENT
Anti-arta portretului
"Fac portrete pentru oameni care se preţuiesc suficient ca să le comande şi să le agaţe în atrii, birouri, livinguri sau săli de consiliu. Garantez durabilitatea, nu garantez arta, nici ei nu mi-o cer, chiar dacă eu le-aş putea-o da.
O asemănare îmbunăţită, mai departe de atât ei nu ajung. Şi cum la acest punct ne putem întâlni, nimeni nu e decepţionat. Dar asta, ce fac eu, nu e pictură. În ciuda insuficienţelor pe care mi-a venit să le mărturisesc aici, am ştiut întotdeauna că portretul pe care-l făceam nu era niciodată portretul exact. (…) Numai eu ştiam că tabloul era făcut încă înainte de prima şedinţă de pozat şi că toată munca mea avea să constea în a disimula ceea ce nu se putea arăta."