Ne aflăm în plin decembrie încadrat parcă între frontiere de aspre și tremurânde ceasuri pentru sufletul autenticului român de odinioară - acel reper al lui „A fost odată” spre care ar trebui cu toții să ne îndreptăm privirea cugetului: 1 Decembrie, dată a unirii de granițe și de suflete și miracolul lui 25 Decembrie, Naștere a Sfântului Prunc; 25 Decembrie purtător al semnului Unirii întru credința străbună, cea întru Hristos. E acel moment al anului deschis parcă mai mult decât oricând torsului din fusul poveștii, când dialogurile poartă cu ele strămutări în veac, iar tinerii și bătrânii își împrumută din Rostul bucuriei, al înțelepciunii, al păstrării de Sens, toate printr-o profetică așezare în Timp, cea a dăinuirii de neam- dăinuire ce e unită fi ințial cu dăinuirea credinței străbune.
La o astfel de închipuită șezătoare a mărturiilor vă invit, spre a cunoaște un suflet oarecare, ascultându-i tremurul simțămintelor, spre a înțelege, prin acest suflet, trăirea atâtor alți tineri a căror voce Roberta devine, ca un ecou. O tânără ce pare a grăi despre ea, dar care duce cu sine și strigătul buciumului unei fărâme din generația căreia îi aparține.
- Irina Stroe: Roberta, ești un suflet pe care l-am pescuit, spre a depăna o istorisire simplă, aleasă la întâmplare, din alte mii de povești de viață. Vreau, așadar, să ne povestești despre cum te simți a fi, raportat la întregul proces al devenirii, al șlefuirii de peste ani. Cine e Roberta, în adâncul inimii?
- Roberta Rodu: În adâncul inimii mele nu am găsit nimic doar al meu. În adâncul inimii mele, am căutat, și i-am găsit pe ei. Iar ei sunt prietenii mei, din Organizația Tinerilor din Sibiu. Înainte să îi cunosc eram o moldoveancă de pe malul românesc al Prutului care a ajuns între Munții lui Iancu și care voia cu orice preț să se întoarcă acasă cât de repede. Dar Dumnezeu plănuia cu totul altceva, așa că într-o zi a rânduit să îmi atragă atenția un afiș cu o excursie la Mănăstirea Oașa, iar de atunci… cred că m-a uitat acolo. Așa am cunoscut suflete în care m-am regăsit și care au aprins în inima mea doruri pe care nici nu știam că le am! Acolo am purtat pentru prima dată în viața mea costumul popular…și îmi amintesc cât am plâns atunci de emoție. Nu m-am simțit niciodată mai... vie.
- Cum s-a petrecut această minunată unire a timpului alocat studiului, medicinei, cu viața spirituală atât de activă, de vie?
- La început, proaspăt membru fiind, m-am speriat, pentru că nu reușeam să gestionez timpul între OTS și facultate. I-am spus asta duhovnicului meu și mi-a răspuns un lucru care mi-a fost de căpătâi în toți acești ani. ”Măi! Dumnezeu nu rămâne dator!”. Atât mi-a trebuit ca să mă arunc cu tot sufletul. Și a avut dreptate, niciodată nu a rămas! În tot acest timp nu am fost singură. Prietena mea cea mai bună este în același timp și colega mea și președinta Organizației. Învățam împreună, mergeam la OTS împreună. Țin minte cum odată, pentru un examen, chiar nu am avut timp să terminăm materia, așa că eu am învățat jumătate, ea jumătate, și am luat amândouă 10. Minunile au curs lanț la examene…iar totul a mers firesc înainte. Noi cu OTS-ul, Dumnezeu cu facultatea.
Credința ca datorie
- Tânăra de acum, privind peste anii ce au trecut, cum înțelege rostul credinței în formarea ca adult, rostul păstrării vii de frumoasă și castă tradiție, unită cu rădăcinile neamului?
- Ca pe o datorie! Așa înțeleg rostul păstrării credinței și al tradiției. E ca un copac pe care-l cureți primăvara. Vor crește mlădițe noi, seva e acum proaspătă, dar se hrănește prin aceleași rădăcini. Nu poți să te rupi. Pentru că dacă te rupi, te usuci. Dacă nu ai rădăcină, mori. De unde să mai primești viață? Rădăcina e secretul. Și e datoria ta să ai grijă ca mlădițele noi care vor crește, să fie conectate la rădăcină.
- La noi, la români, colindul e Sămânța de Cer, poezie a sacrului pogorâtă pe pământ. Colindul e mai mult decât vers, transcende rima și ritmul, colindul e trăire, e curgere de dăinuire. Ce înseamnă pentru tine colindul?
- Vai, păi eu cred că prin colind vorbim cu Dumnezeu! Atât de mult îmi place cum plecăm de fiecare dată din casele oamenilor cântând: „Varsă, Doamne, har și bine, har și bine de la Tine, peste casă, peste masă, peste oamenii din casă. Varsă, Doamne, fericire, fericire și iubire, peste mari, și peste mici, peste toți câți sunt aici”. Eu cred că Dumnezeu primește colindul nostru ca pe-o rugăciune!
- Un mesaj pentru tineri, Roberta. Tineri de pretutindeni, nu doar pentru cei din țară.
- Probabil le-aș zice ce miaș spune și mie însămi. Să aibă curaj să fie ceea ce sunt! Fiți tineri, bucuroși, umpleți de viață totul în jurul vostru! Primiți cât mai mulți oameni în suflet, pentru că asta e singura bogăție ce vă rămâne și pe care nu v-o poate fura nimeni. E atât de mult loc acolo, încât încape tot Raiul. Și nu vă fie frică și nici rușine să trăiți românește!
„Colindăm peste 250 de tineri din toată țara”
- Cum ați sărbătorit voi, tinerii din OTS, 1 Decembrie și cum vă pregătiți pentru sărbătoarea de Crăciun?
- 1 Decembrie a venit atât de firesc… Promovăm tradițiile și toată bogăția neamului nostru. Dar nu o facem forțat, ci firesc. Fiind noi înșine. Anul acesta, 2018, a fost cu adevărat special, și am simțit că ne-am luat cumva…și mai mult avânt, fiind anul Centenarului. Nu întâmplător s-a rânduit ca fix anul acesta să fim gazdele Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși - ITO 2018, adică a peste 3500 de tineri care au însuflețit Sibiul cu Bucuria lor timp de trei zile. În fiecare an, Crăciunul ni-l petrecem în tabăra de Colinde de la Mănăstirea Oașa. În seara de Ajun colindăm peste 250 de tineri din toată țara în jurul unei mese ca-n povești, timp de câteva ore bune care se transformă în veșnicie.
- Povestește-ne de ce fiecare an e altfel, în pregătirea pentru seara de Ajun? Care este sursa acestui etern plus de noutate și de autentic când, superficial privind totul, colindele sunt aproximativ aceleași?
- Chiar dacă, privind superficial, totul pare înscris într-un tipar, ei bine, simțirea nu are tipar. Sufletul nu se va putea niciodată sătura de bucurie. Așa ne-a lăsat Dumnezeu! Cu suflete de capacitate infinită. La început suntem ca niște copii mici. Apoi, încet, încet devenim copii mari, paradoxal încercând să nu ne îndepărtăm de esență- de a păstra viu și plin de bucurie copilul din noi. Nu înțelegem prea multe, dar ne bucurăm. Și bucuria ne e de ajuns. Apoi creștem, iar bucuria începe să se cuibărească în suflet, să prindă rădăcini și să capete formă. E aceeași bucurie, nu e alta! Dar atunci începi să pricepi care e sursa bucuriei,iar atunci o prețuiesti mai mult, ești mai delicat cu ea.