Pierdut în imagini și în amintirile celor care au trăit în perioada respectivă, litoralul românesc reprezenta, inclusiv în perioada comunismului, o oază bogată de distracție.
Deşi erau mai puţine mijloace de agrement şi infinit mai puține modalități de a te distra, hotelierii din vremurile apuse susţin la unison că românul ştia să se distreze mai bine în comunism şi că atunci înțelegea mult mai bine termenul de vacanţă. Înainte de Revoluţie, oamenii apreciau mai mult decât acum concediul, iar trăirile erau mult mai intense.
În timpuri trecute, cînd A2 - Autostrada Soarelui- nici în gîndurile actualilor proiectanți nu era, trenurile spre mare erau luate cu asalt de oameni. Din toate colțurile țării, dar și ale Europei, litoralul românesc fiind, pînă în anii 80, în topul destinațiilor de vacanță.
Chiar dacă în orașe se trăia sub o restricție totală, litoralul exploda de capricii interzise orașelor: friptură, salam de Sibiu și Pepsi.
Biletele se achiziţionau din timp. Se vindeau exclusiv sejururi, nu se punea problema turismului de weekend sau a celui spontan, pentru că, atât în sezon, cât şi în extrasezon, hotelurile erau pline. Biletele se luau în special prin sindicat, iar dacă nu le achiziţionai din timp, şansele să mai prinzi locuri libere, chiar şi în extrasezon, se apropiau de zero.
În '77, preţul unei camere duble cu duş la categoria lux era de 52 de lei pe zi, iar cu baie - 57 de lei. La categoria a 3-a, tarifele erau mai accesibile: 23 de lei o cameră dublă cu baia la comun, iar camera cu baie era 28 de lei. Alocaţia de alimente era de 18 lei pe zi.
Salariul mediu la vremea aceea era în jur de 1.800 de lei, de unde se poate trage concluzia că majoritatea românilor îşi puteau permite un sejur la mare. Potrivit decretului 247/77, staţiunile Mamaia, Eforie Nord şi Eforie Sud erau considerate de categoria 1, în timp ce Costineştiul, oaza distracţiei de pe litoral pentru tineret, era trecută la categoria 2. Neptun-Olimp nu era clasificată.
La modă erau programele artistice, litoralul fiind locul în care se aduna toată spuma muzicală și cea de divertisment din România. Nu lipseau nici sporturile nautice, chiar dacă oferta de pe vremea comunismului este incomparabil mai slabă decît cea care a explodat în ultimele decenii pe litoralul românesc.
Viața de noapte cunoștea tumultul prezentului din Grecia sau Cipru, de menționat că pe litoralul românesc era mai multă decență, iar desfrîul nu cunoștea apogeul din prezent.
Boemia oferită de litoral a început să se reducă la finalul anilor ’80, ca un anunț a ceea ce avea să vină. În acea perioadă a explodat și o nouă metodă de adrenalină: deținerea de valută. În timpul regimului condus de Nicolae Ceaușescu, pedeapsa cu închisoarea era metoda prin care sistemul încerca să ferească românul de marcă sau dolari.
Interesant este că, deși românul avea interzis și să privească valuta, existau mai multe localuri, precum Melody Bar din Mamaia sau Bar Paradis din Jupiter, unde intrarea costa între două și cinci mărci. Evident, românul avea interzis în aceste localuri, ele fiind rezervate străinilor.
Chiar şi-aşa, oamenii făceau rost de valută şi unii mai riscau să ţină în buzunare monedele distracţiilor rafinate. Mai schimbau pe plajă de la străinii de pe cearşafurile vecine. Pe lângă români, în Mamaia, Neptun, Olimp şi la Eforie era plin de străini: suedezi, nemţi sau polonezi.
Costinești a reprezentat, încă din timpul regimului ceaușist, km 0 al distracției. Inclusiv după ce dictatorul român a dat ordin ca localurile de pe litoral să se închidă la ora 22:00, Costinești a rămas cu luminile aprinse și corzile lăutarilor întinse la maxim pînă în zorii zilei.
Ca o concluzie, cei care și-au numărat zilele tinereții pe plajele litoralului comunist precizează, fără să ezite, că raportul dintre trecut și prezent este în favoarea litoralului dinainte de ’90. Un loc și un timp în care, din cauza lipsurilor, oamenii obișnuiau să trăiască intens, fără stele care să clasifice distracția. Lipsurile zilnice erau înlocuite de o bucurie intensă, iar probleme lăsate sub pragul ușii de acasă.