Sînt multe teorii despre motivele asasinării regelui macedonean Filip al II-lea, în 336 ÎdC. Se zice că asasinul, Pausanias din Orestis, unul dintre bodyguarzii regelui, ar fi fost împins la crimă de un mai vechi amor neconsolat, transformat printr-o sulfuroasă alchimie sufletească într-un insuportabil sentiment de injustiție pentru care regele era vinovat și trebuia să plătească.
Alții spun că regina însăși l-ar fi convins pe criminal să acționeze. Cu toate mijloacele…Mai sînt și dintre cei care spun că nici fiul regelui, gloriosul de mai tîrziu Alexandru Macedon, nu e chiar străin de pregătirea asasinatului. Apoi, mai e un amănunt și el generator de speculații destul de convingătoare pentru unii istorici: în vîltoarea asasinatului, încercînd să fugă, Pausanias a fost prins de alte gărzi ale lui Filip al II-lea și acestea, fără să aștepte procesul, l-au ucis pe loc. Se zice că și această grăbită execuție a criminalului nu e chiar inocentă – gărzile care l-au ucis au vrut, de fapt, să-i închidă gura pentru că ceea ce se împlinise fusese un complot mai amplu și mai complicat. De altfel, soldatul care și-a aruncat lancea în pieptul lui Pausanias a fost, la rîndul său, rapid ucis. În fine, istoriografia e pe cît de imprecisă pe atît de savuroasă cu privire la această crimă.
Dintre toate explicațiile asasinatului, nu știu de ce, mie îmi vine să o cred pe cea mai puțin plauzibilă. Într-o carte mult mai tîrzie și bazată cu totul pe zvonuri, Valerius Maximus povestește că la mijloc a fost dorința de celebritate a lui Pausanias. Vanitatea, deci. Cel mai teribil dintre păcate! Val Max zice că Pausanias l-ar fi întrebat pe Hermocles din Cyzicus, autor liric de mare succes al timpului, ce ar putea face ca să devină și el celebru. Hermocles i-ar fi răspuns, poate în glumă că, dacă ar ucide un om ilustru, gloria victimei s-ar extinde cumva și asupra sa. Ar deveni, așadar, şi el celebru. Să nu uităm că povestea se petrecea într-o epocă în care poeții erau suspectați că sînt purtătorii de cuvînt ai zeilor, un fel de oracole umblătoare, un fel de mediumuri care intrau într-o transă specifică și grăiau după un dicteu traunscendent, iar cineva ca Hermocles avea aura asta din moment ce genul de poeme în care excela era tocmai acela al odelor și mulțumirilor recitate ori cîntate de coruri către zei (vechile paeane). Dacă o fi glumit poetul, soldatul l-o fi luat în serios. În orice caz, Pausanias s-a hotărît repede și asupra victimei, căci nu cunoștea un om mai ilustru decît însuși regele pe care îl servea, găsind și momentul potrivit pentru a face crima notorie (nunta ficei regelui cu regele Epirului). Nu pot şti dacă aşa o fi gîndit ucigaşul, dar e neîndoilenic faptul că Pausanias și-a atins, prin crimă, scopul. Dacă nu-l ucidea pe tatăl marelui Alexandru, nimeni n-ar mai știut astăzi de existența lui. Aşa, a rămas în istorie. Indiferent dacă urmărește asta ori nu, anonimul care ucide o mare personalitate devine celebru. Cine în afara unui istoric cu totul dedicat Romei antice ar mai ști astăzi despre Marcus Junius Brutus, dacă acesta nu l-ar fi ucis pe cel mai măreț deținător de imperium din istoria Romei? Într-un fel, același lucru se întîmplă și în timpul nostru. Cine ar fi știut cine sînt Lee Harvey Oswald sau Mark Chapman dacă nu ar fi împuşcas pe J.F. Kennedy sau pe J. Lennon?
Nu știu, cum spun, dacă povestea lui Valerius Maximus despre uciderea lui Filip al II-lea este adevărată. Dar știu sigur că e mult adevăr în ea. Și astăzi există ideea că un oarecare devine cineva dacă reușește să învingă (”să ucidă” metaforic vorbind) un om deja consacrat, acoperit de o anumită glorie. Credința aceasta, că prin victoria definitivă (fie ea și crimă) se transferă asupra victoriosului (fie el chiar criminal) ceva din gloria, puterea ori însușirile celui doborît este veche de cînd lumea. În fond, intrăm în competiție cu cineva (că e vorba despre sport, concurență economică, proces electoral sau război, tot cam aia e) ca să luăm ceva, ca să obținem ceva ce nu aveam înainte. La Shakespeare, de pildă, vedem cel mai bine că mobilul oricărui regicid este preluarea coroanei – răzbunarea (așadar motivele emoționale) este, totuși, un impuls secundar, care nu face decît să ridice temperatura doinței. Dorința oricui începe lupta împotriva regelui, însă, este aceea de a conduce regatul, de a fi rege. Simbolurile puterii, simbolurile care, într-o lume puternic simbolică semnifică puterea însăși, sînt rîvnite. Uneori, regina însăşi e dorită de atentator în măsură în care ea însăși este un simbol al puterii și, de aceea, se cere a fi avută. ”Uciderea” politică a regelui nu se rezumă, adesea, la preluarea simbolurilor, ci rîvneşte să preia întregul pachet al regalității. Celebritatea, despre care am vorbit deja, e la loc de cinste în acest pachet. Ea este cel mai ușor de preluat, pentru că se transferă indiferent de succesul sau eșecul tentativei de ”ucidere”. Cînd ridici mîna asupra unui rege, devii celebru imediat, chiar dacă el e mai puternic și te doboară imediat. N-ai reușit să preiei tronul, dar ai reușit să preiei celebritatea.
Totul, cred, vine de foarte demult. Antropologii sînt, astăzi, unanimi în a accepta că unul din resorturile cele mai puternice ale practicilor antropofage la primitivi este credința că cel care mănîncă pe cineva dobîndește, astfel, ceva din cel mîncat. În spațiul creștin, o lectură în cheie antropologică a episodului euharistic – epicentrul liturghiei creștine – ar admite cam aceeași concluzie. Să mîncăm, acesta este trupul Lui care se frînge pentru noi! Ceva din gîndirea asta primitivă o mai fi rămas în noi, indiferent de cît mult am evoluat, indiferent de cît sîntem de ”recenți”, cum ar spune H.R.Patapievici .
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
