De curând, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia a publicat un elegant volum de studii, eseuri şi convorbiri intitulat Biserica Ortodoxă şi provocările viitorului, editat de părintele Mihai Himcinschi, decanul instituţiei amintite, împreună cu tânărul diacon şi profesor Răzvan Brudiu.
O supracopertă reproduce frumoasa lucrare a pictorului Silviu Oravitzan, Cămaşa lui Hristos. Volumul se înscrie într-o tradiţie a Bisericii noastre naţionale, întrucât în anul 1937 apărea la Bucureşti o culegere de conferinţe intitulată Biserica şi problemele vremii. Câţiva ani mai târziu, în 1942, respectiv 1943, Facultatea de Teologie din Bucureşti tipărea sub genericul Ortodoxia două culegeri tematice cuprinzând două suite de conferinţe susţinute la Sala Dalles de profesori teologi de renume precum Gala Galaction, Nichifor Crainic sau Teodor M. Popescu, aflat atunci în fruntea facultăţii pomenite. Asemenea iniţiative în sânul Bisericii Ortodoxe Române ar putea să-i surprindă pe mulţi intelectuali, ca şi faptul – ca să mai dau un exemplu – că în România primul care s-a aplecat cu atenţie asupra operei lui Martin Heidegger a fost părintele Dumitru Stăniloae, fapt evident pentru cel ce deschide cartea sa din 1943 Iisus Hristos sau restaurarea omului.
În volumul de la Alba Iulia apar 28 de contribuţii remarcabile, semnate, aşa cum vom vedea, de doi ierarhi, preoţi, teologi, dar şi mireni. Ne aflăm în faţa unei abordări eshatologice în cea mai mare măsură, aşa cum reiese din studiul părintelui Mihai Himcinschi (foto) Fiinţa eshatologică a Bisericii în misiune. Lectura acestui text a constituit pentru mine întâlnirea cu un remarcabil teolog, dogmatist şi misiolog la fel de încercat. În plus, scriitura sa este de o limpezime de invidiat şi plină de distincţie stilistică. Un elan eshatologic nespus de sincer mă duce cu gândul la teologi ruşi contemporani de primă mână precum Boris Bobrinskoy sau Alexander Schmemann. Elanul eshatologic al părintelui Mihai Himcinschi este pe cât de autentic, pe atât de îndreptăţit, de îndată ce Sfântul Simeon al Tesalonicului spunea: „Eshatologia («sfârşitul vremurilor») începe din momentul întrupării Cuvântului”. Totodată, o observaţie a autorului pe care o voi reproduce imediat pare destinată acelor oameni de cultură şi odihnă care ar dori mereu reforme în Biserică. Ar fi bine să ia aminte la citatul următor: „Neschimbarea sau lipsa unei reforme în Biserică îi conferă acesteia calitatea identităţii pure în istoria lumii, o identitate la care nici nu se mai poate adăuga ceva şi nici pierde. Dacă în Dumnezeu nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacov I, 17), atributul neschimbabilităţii se transferă Bisericii Sale al cărei Cap El este. În esenţa sa, Biserica rămâne aceeaşi, şi trebuie să rămână, de la începutul ei istoric şi până în eternitate, înnoită mereu în har şi neschimbabilă ca fond şi ca formă, ţinându-le toate într-o unitate neschimbată şi mai presus de orice unitate creată după modelul unităţii desăvârşite a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos...”.
Merită reţinută noţiunea de doctrină pascală introdusă de autor, ca şi observaţia cu valoare de aforism: „Eshatologia este stare de comuniune cu Hristos Cel înviat, care începe de la Botez şi se continuă în veci; nu este un capitol dogmatic abstract şi filosofic”. Mă despart cu greu de aceste pagini superbe pentru a continua cu următoarea observaţie: atât Preasfinţitul Benedict, cât şi părintele-profesor Lucian Colda, independent unul de altul, trimit la Dostoievski, care pentru noi, ortodocşii, este cel mai mare scriitor laic creştin. Preasfinţitul Benedict face o rodnică trimitere la eseul lui Răzvan Codrescu Doi nebuni exemplari, paralelă între occidentalul Don Quijote şi răsăriteanul prinţ Mîşkin. E poate locul să ne amintim că un cleric român, arhimandritul Paulin Lecca, a lăsat o lucrare de referinţă intitulată Frumosul divin în opera lui Dostoievski. Faptele acestea sau trimiterile profesorului Adrian Lemeni la părintele schimonah Rafail Noica şi la noţiunea sa cultura Duhului mi se par mai rodnice şi mai reprezentative decât abordarea molimei care a copleşit pământul întrucât, dat fiind timpul scurt de când aceasta a apărut, ea intră mai degrabă în lotul ziariştilor decât al teologilor, scriitorilor, intelectualilor...
Un interviu de bine-venită lungime cu părintele-profesor Viorel Ioniţă constituie iarăşi o lectură consistentă şi un prilej de ilustrare a unei conştiinţe dogmatice impecabile. Voi reproduce un citat de la început, formulat din perspectivă euharistică: „...Împărăţia lui Dumnezeu se manifestă şi se deschide ca pregustare omului credincios, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos, aici şi acum. Această accentuare teologică era o reacţie la insistenţa unor tradiţii creştine occidentale de a reduce rolul credinţei creştine doar la o dimensiune etică, la o concentrare exclusivă asupra vieţii pământeşti a creştinului.” Iar următoarele rânduri de la sfârşitul convorbirii au o concentrată nobleţe pravoslavnică: „Din încredinţarea că Biserica Ortodoxă este Biserica cea adevărată a lui Hristos, sunt convins că ea va dăinui până la sfârşitul veacurilor, nu prin vrednicia slujitorilor ei, ci prin lucrarea Duhului Sfânt.”
M-am bucurat să întâlnesc între colaboratorii acestui volum pe scriitorul Ovidiu Hurduzeu, autorul unui remarcabil rechizitoriu la adresa lumii occidentale formulat în cartea sa Sclavii fericiţi, ca şi pe publicistul Răzvan Bucuroiu sau pe profesoara Diana Câmpan, semnatara contribuţiei atât de frumos intitulate Rostul bun al culturii din pridvorul bisericii. Revenind la autorii cu demnităţi clericale, ar fi trebuit să ne oprim – dar nu ne îngăduie spaţiul – la părintele profesor Ioan Caraza, la părintele Ioan Sauca şi la textul său Mărturia ortodoxă şi identitatea creştină, şi nu în ultimul rând la eruditul arhimandrit Teofil Tia, aflat astăzi într-un post pe măsura sa intelectuală şi duhovnicească – decan al Facultăţii de Teologie din Cluj.
Sfârşitul volumului aduce, ca în muzică, reluarea temei principale, în sensul că părintele Răzvan Brudiu examinează Căsătoriile mixte în contextul misionar şi pastoral actual al Bisericii Ortodoxe. Merită reținut că Răzvan Brudiu este şi autorul unei cărţi intitulate Cu moartea pe moarte călcând. Dimensiunea liturgic-misiologică a slujbei înmormântării, apărută anul acesta în Suedia.
Aşadar, un volum remarcabil care ne bucură şi, totodată, ne despăgubeşte de acele studii care îţi dau senzaţia că mesteci dop de plută.