În acest weekend eşti într-o formă fizică bună şi poţi obţine şi confortul spiritual dacă reuşeşti să ai o alianţă, sau măcar un armistiţiu cu cei din familie, prietenii, cei din jurul tău. Weekendul este favorabil, mai ales în afirmarea propriei personalităţi.

14,15 martie

 

De ce nu scriu o carte de amintiri. HOROSCOPUL LUI DOM PROFESOR

Pe 14 martie s-au născut Johann Strauss, Albert Einstein, Michael Caine, Rita Tushingham, Alexandru Macedonski, Aurel Giurumia, Iurie Darie, Carmen Galin, Cecilia Cuţescu-Stork.  Pe 15 martie s-au născut: Andrew Jackson, Emil Adolf von Behring, Phillippe DeBroca, Jacques Hustin, Ion Grigorescu, Ghica Pantazi, Ioan Andone.

În calendarul creştin ortodox, pe 14 martie sunt Sfinţii: Benedict de Nursia şi Alexandru preotul din Pidna, iar pe 15 martie sunt Sfinţii: Agapie, Plisie şi Timolau.

Ziua de 14 martie este considerată ca ziua numărului Pi = 3,1415926535… poate unde tradiţia iniţiatică consideră 14 martie ca prima zi de primăvară, o primăvară care revine mereu, mereu repetând un ciclul cosmic, dar mereu altfel. Dar explicaţia este mult mai simplă:  martie, 14, adică 3.14, numărul Pi!

Tradiţional, în „Kalendar”, adică în calendarul popular, pe 15 martie, se spune că este Sfântul Cristofor, cel care era cu cap de câine. Evident, o calchiere după Misterele Egiptene, a temutului zeu Anubis, care pe lângă tărâmul morţilor mai era stăpân peste fulgere, probabil vreo arma radiantă de tip „vajroli”, după cum le denumeau indienii. Ori, în popor, „Sf. Cristofor se ţine pentru că este rău de trăsnete, fulgere şi grindină” (Antoaneta Olteanu, CPR, 2001, pagina 153).

La 15 martie 44 înainte de Iisus, Iulius Caesar este asasinat. Unii istorici spun că figura centrală, dar tragică, a evenimentului a fost  Marcus Junius Brutus cel Tânăr, care, împotriva propriului interes, a complotat împotriva posibilului lui tată, pentru interesul general al republicii. Cel puţin aşa credea el. Fapt care, până la urmă, a distrus republica şi a adus un dictator şi mai mare: pe împăratul Augustus. Un act politic bazat pe un asasinat duce întotdeauna în infern. Rhamnusia, zeiţa Nemesis, nu iartă niciodată - să ne temem de ea, pentru că avem de ce!

 

O discuție pe Skype, cu un venerabil istoric, astronom și astrolog din Franța, pe tema actuală a Decameronului, a Deșertului Tătarilor și a Ultimului Țărm mi-a adus în minte amintiri și evocări. Și o rememorare a discuției avută cu formidabilul Neagu Djuvara, Domnul să-l odihnească, după o emisiune de a mea la Europa FM. Discutam despre simbolistică, comunicarea africană la distanțe de mii de kilometri, despre cifruri și coduri. Mă înțelegeam tare bine cu boierul Neagu. Aveam amândoi aceiași formație de diplomați ai României, pe stil vechi. Nu știu de ce l-am întrebat despre cum se cifrau telegramele de ambasadă pe vremea lui. Aveam eu motivele mele, o să vi le spun. Celebrul român s-a uitat la mine cu privirea lui de vultur, m-a cântărit și a început să-mi spună o poveste cu două dactilografe care băteau grupe de câte cinci cifre, de un lexicon care era cheia de descifrare a cuvintelor și cum se schimba permanent codul, se rupea câte o foaie din carnețel. Am spus: ”Boierule, las-o, că piuie! Asta este varianta pentru presă!” Doamne de ce nu avem mai mulți Neagu Djuvara, vreo mie-două, tineri! S-a uitat la mine și mai pătrunzător, dar blând și mi-a spus: ”Radule ești inteligent, asta o să te piardă! Am jurat pe steagul României și pe onoarea mea că o să păstrez secretul cifrului, și nu am jurat pentru un an, sau doi, sau o sută, ci pentru totdeauna!”

Dacă nu știați, întreprinderile care lucrau cu secrete de serviciu, cu secrete de stat, sau deosebit de importante, marile uzine și institute de proiectare și întreprinderile de comerț, aveau un BDS, adică biroul documente secrete. Probabil că și astăzi este la fel, nu am inventat noi secretul de stat, ci licuricii cei mari. După ce terminai lucrul zilnic, la o ofertă, sau la un proiect ce purta ștampila secret predai toate hârtiile și indigoul folosit, la mașina de scris, celui de la BDS. Probabil că astăzi se predă memoriile flash, pe care ai lucrat. Cel de la BDS le încuia într-un seif mare și complicat și apoi sigila casa de fier. La noi în intreprindere bedesistul se numea Cristescu. Da, ați ghicit, se spunea că era băiatul marelui Eugen Cristescu, absolvent de seminar teologic și al Facultății de drept din Iași, șeful Siguranței, în cea mai complicată perioadă istorică a României. Dar când nu a fost istoria României complicată!

Cristescu al nostru nu mai era tânăr și se mișca greu, avea un beteșug la picioare. Serviciul îl obliga să dispară din întreprindere în fiecare dimineață. Se întorcea pe la ora 10, obosit și cu caietul. Apoi eram chemați unul, sau altul, la director. ”Radule, urcă-te în avion, la Amman se pune în vânzare un caiet de sarcini pentru posturi de transformare și o linie de distribuție. Angajează un subcontractor, vezi ce-ți mai face regele, fă vrăji, dar să nu vii înapoi fără licitația câștigată! Domnul Sărcineanu, cu dumneavoastră am mai mult de discutat. Nemții din vest vor oameni pentru montaj la o centrală termoelectrică, puteți să convingeți Energomontaj să ne ajute?” Și tot așa, afaceri peste afaceri. Sursa era caietul. Doamne ce viață am avut, un roman față de care James Bond ar fi al dracului de invidios, Doamne iartă-mă! Nu cu pistoale, ci cu milioane de dolari, negocieri, afaceri, lume bună, femei frumoase și țări exotice. De aceea m-am pustnicit, de preaplin, de viață prea agitată, dar nu uit nimic!

Într-o dimineață, Cristescu bagă capul pe ușă, și politicos, așa cum era întotdeauna, imi spune că sunt chemat la director. Și așteaptă. Coborâm amândoi, eu aveam biroul la etaj. Directorul, secretarul de partid și încă cineva pe care nu-l cunoșteam. Directorul mă invită să iau loc și îi spune Soficăi, secretara lui, să aducă protocolul. Asta însemna cafea naturală, rară pe atunci, și apă Borsec. Sorbeam cafeaua și mă uitam la fiecare dintre cei așezați la masă. Ce-mi mai pregăteau, în ce misiune imposibilă urma să plec la capătul Pământului? Prezența secretarului de partid însemna că este și sarcină de partid, care nu se refuză, mă neliniștea prezența necunoscutului care era bine îmbrăcat și cunoștea uzanțele. Mirosea a ambasadă, a centrala de externe. Directorul meu și-a dres glasul, avea un glas puternic. În Algeria a câștigat un contract, pentru că la o petrecere cu demnitarii locali a făcut pariu pe contractul respectiv că dacă el urlă la un pahar de cristal, se sparge. Așa a făcut, a fost răgușit o săptămână, dar a venit cu contractul în țară și în anul acela a câștigat întrecerea pe ramură! ”Tov. Ștefănescu, ne-am orientat asupra dumneavoastră pentru că aveți referințe excelente și ați dat dovadă de o discreție deosebită. De mâine o să aveți acces la cifrul de stat al României!”

Necunoscutul s-a recomandat, era unul din directorii plini de la Comerțul Exterior, s-a ridicat și a dat mâna, cu mine, peste masă. Mi-a făcut un scurt instructaj. Ce urma să fac, în locul lui Cristescu, pe care îl cam lăsaseră picioarele. Mi-a cerut numărul de înmatriculare al mașinii și mi-a indicat locul exact unde să parchez în fiecare dimineață la ora, fix, 8:10, la MCE, la coada lui Mihai Viteazul. Din parcare coboram în subsolul MCE și mergeam până la o anumită cameră, cu ușa protejată cu un grilaj de fier. Acolo urma să prezint ofițerului de gardă legitimația pe care mi-a înmânat-o atunci. Era prima legitimație cu hologramă pe care am văzut-o. ”Nu ai grijă, legitimația este de formă, ofițerul vă știe pe toți, după fotografii” – m-a lămurit directorul. Intram într-o cameră, mare, spațioasă, care avea în mijloc o masă rotundă, model interbelic, de 12 persoane. Pe acea masă se găseau telegramele primite de la Ambasadele României de pe tot globul, descifrate. În fiecare zi erau 30-40 de telegrame, uneori mai puține. Urma să le citesc pe toate și dacă era ceva care interesa obiectul de activitate al intreprinderii mele, urma să copiez în caietul de care v-am povestit. Caietul era un caiet obișnuit, cu pătrățele de matematică, din acelea cu două sute de pagini, cu coperți de plastic maron. Fiecare pagină era numerotată și ștampilată iar la sfârșit se spunea câte pagini sunt în total. Caietul era băgat într-o mapă cazonă, care ce lega cu două șireturi peste care se punea un sigiliu de plastilină. Tot directorul din MCE mi-a înmânat un sigiliu, mic, din metal, un aliaj, o alamă, care avea o cifră și un text. Al meu avea cifra ”5”. Îl am în față, mă uit acum la el. De acum ești numărul cinci, a glumit directorul. Nu se poate 007, am întrebat, senin. Toată lumea a râs. Am ieșit pe coridor și l-am întrebat pe Cristescu de ce m-a propus pe mine. ”Domnu’ Radu, sunteți singurul din întreprindere care îmi răspundeți la bună ziua, și apoi aveți cea mai sănătoasă origine din întreprinderere, vă trageți din boieri arhivari, care știau ce este un secret de stat!”

Faptul că aveam acces la cifrul de stat al României, era o mare cinste și onoare, dar îmi ocupa timpul. Veneam la întreprindere puțin mai devreme decât era programul, mă duceam la Cristescu, care deschidea seiful și îmi dădea mapa cu caietul de secret. Plecam, la ora 8:10 intram în MCE, pe la intrarea indicată consultam telegramele și pe la ora 10 veneam la întreprindere și informam directorul ce și cum, cu mapa sigilată cu numărul meu. Erau destule zilelele când nu găseam nimic. Totuși, în următoarele luni, afacerile ICE-ului meu au sărit în sus. Telegramele diplomatice erau citite acum de un inginer - adică de mine, care îmi dădeam seama imediat dacă cutare, sau cutare afacere semnalată de una dintre ambasadele noastre era fezabilă, sau nu. Sau, vedeam afacerea, acolo unde Cristescu nu o înțelegea.  Eram 12 cu toții, după numărul ministerelor care aveau afaceri în strainătate, cei care aveam acces la curierul diplomatic de stat. Ne salutam, ne semnalam unul altuia - vezi că aici este ceva care te interesază. Nu ne știam pe nume, doar pe numere. După loviluție am văzut pe câțiva dintre ceilalți 11 prin Parlament sau în poziții cheie. Pe alți câțiva i-am văzut în poze, în ziare, ca mari și tari pe la multinaționale, în străinătate. Doar eu m-am pustnicit! De ce? Poate și pentru că am fost singurul curios, eu am spart cifrul diplomatic, de stat, al României. PRINCIPIUL, pentru că telegramele le aveam pe masă. Gata descifrate. Credeți-mă, NIMENI, NICIODATĂ nu va putea să spargă cifrul de stat al românilor! Nici în trecut nu au putut, boierul Neagu Djuvara a fost martor, Domnul să-l odihnească. Doar dacă nu l-au schimbat, nu l-au modernizat, nu l-au digitalizat.

Așa vă răspund unora dintre domniile voastre, dragi lupi, padawni și hobbiți, care mă solicitați să scriu, neapărat, o carte de amintiri. Nu mai am timp de o carte, o să scriu și rescriu mai multe articole, poate cineva o să le adune, mai târziu. Pentru mine, oriunde am fost, Soarele răsărea de la București! Și acum, în vis, împreună cu frumoasa Vineri, nu caut bani sau desfătări, ci mereu, explorez orașul visurilor mele, în căutarea Ambasadei României! Nu sunt nici excentric și nici unic, sunt sigur că sunt multe milioane de oameni ca mine, români care își iubesc țara și poporul. Și care știu că România are interesele ei, mereu aceleași, indiferent de regimul politic, sau de guvernările trecătoare. Și, că, acea Românie istorică și permanentă trebuie slujită cu dragoste și devotament. Altfel, nu poate fi!

Fiind ziua în care îl pomenim pe Iurie Darie, nu pot decât să revăd, poate pentru a mia oară ”S-a furat o bombă!” genialul film al lui Gopo din anul 1962. Doamne, ce cinematografie și ce actori, scenariști și regizori am avut! Tempi passati! Dar se mai fac și astăzi filme bune, în România. Știu eu vreo trei…

 

Așa, cu filmul lui Gopo o să mai treacă o parte din noapte, focul este făcut, ceaiul Darjeeling aburește, s-a lăsat frigul și a bătut tare vântul, nu îmi place noaptea, nu îmi place prea mult întunericul, doar vara, atunci pot să stau afară să văd stelele, dar sper mereu la lumină, la soare, la căldură, pentru că mâine este, în definitiv, o altă zi!