În urmă cu trei ani, a apărut la Editura Humanitas o carte intitulată Charles Baudelaire – Jurnale intime, splendida traducere şi competenta prefaţă purtând semnătura doamnei Liliana Alexandrescu.

Atunci când am văzut cartea, intuiţia mi-a spus că între copertele ei voi regăsi un aforism al lui Baudelaire citit pe la mijlocul anilor 1980 în revista „Vremea”, apărută – cu întrerupere de doi ani – între 1928 şi 1944. Un scriitor şi istoric literar care deţinea o fabuloasă bibliotecă mi-a împrumutat întreaga colecţie a publicaţiei. Îmi amintesc şi acum din paginile ei un aforism al lui Chesterton: „Dacă vrei să nu te fure servitorii, lasă cheia pe bufet”.

La „Vremea” au colaborat cei mai importanţi scriitori ai generaţiei interbelice, începând cu Mircea Eliade şi Emil Cioran şi continuând cu condeie mai puţin cunoscute, dar strălucite, precum cele ale lui Petru Manoliu, Paul Sterian sau Arşavir Acterian. Nu pot să uit un număr dublu din 1936 consacrat sistematizării Bucureştilor, într-o vreme în care capitala României devenise o autentică metropolă. Lectura întregii colecţii a revistei „Vremea” a fost pentru mine un bun prilej de cunoaştere a valorilor spirituale de mâna întâi din epoca interbelică.

Să revin însă la aforismul lui Baudelaire, pe care îl voi reproduce însă nu aşa cum l-am găsit în „Vremea”, întrucât am pierdut pagina în care îl transcrisesem, ci în versiunea doamnei Liliana Alexandrescu. Iată-l: „De ce nu le plac democraţilor pisicile e uşor de ghicit. Pisica e frumoasă; ea trezeşte idei de lux, de curăţenie, de voluptate etc.” Următoarea însemnare nu am găsit-o în cugetările lui Baudelaire din „Vremea” – foarte puţine la număr altminteri –, ci în volumul întocmit de doamna Liliana Alexandrescu şi suna astfel: „Aerul pisicesc, amestec de copilărie, nepăsare şi maliţie”.

În perioada în care am parcurs întreaga colecţie a revistei „Vremea” şi mi-am transcris cu mare plăcere aforismul despre pisici al lui Baudelaire, am trăit o întâmplare nespus de frumoasă legat de ele. Era în 1988. Urmând exemplul sculptorului Constantin Baraschi, care începuse să modeleze Monumentul ostaşului sovietic eliberator cu patru luni înainte de lovitura de stat de la 23 august, m-am apucat şi am întocmit o antologie din articolele lui Nae Ionescu, anterioare celor din perioada 1926-1933, antologate de Mircea Eliade în volumul Roza vânturilor. Acele articole le-am xeroxat într-un număr de 20 de exemplare, pe care mi le-a legat, trainic şi elegant, la Editura Patriarhiei, părintele arhimandrit Vartolomeu Bogdan.

Auzind de această antologie, un intelectual cu adevărat strălucit, inclusiv sub aspectul gustului, şi cu o purtare de domn – însuşiri păstrate intacte până în ziua de astăzi – a dorit să mă cunoască şi să o citească. Prima oară ne-am întâlnit în curtea Bibliotecii Academiei, unde se ducea pe atunci să citească Filocalia în original (Tomul Aghioritic). M-a invitat să-i fac o vizită. Când am ajuns în locuinţa sa, amfitrionul şi doamna m-au poftit să iau loc într-un scaun-balansoar, un obiect care se găsea după război în multe case de basarabeni refugiaţi şi pe care regizorii îl foloseau invariabil atunci când puneau în scenă Pescăruşul, Unchiul Vanea sau Trei surori.

M-am aşezat, iar după mai puţin de câteva minute de conversaţie am auzit undeva în spatele meu o bufnitură, apoi mi-a sărit cineva sau ceva în ceafă şi scaunul a început să se clatine, iar în clipa următoare m-am trezit în braţe cu o pisică superbă, cafeniu-roşcată cu guler alb, care nu s-a mai dat jos de acolo până la plecarea mea. Gazdele mele au rămas uimite şi ţin minte că doamna a redeschis discuţia cu întrebarea: „Vă plac chiar atât de mult pisicile?!”... Am răspuns simplu: „Da”.

După un ceas şi jumătate în care pisica a rămas pe genunchii mei, mângâind-o întruna, întrucât nu voiam să fac o vizită armenească, m-am ridicat, am pus jos cu delicateţe superba felină, mi-am luat rămas-bun şi am plecat.

Nota redacției: Imaginile din chilia părintelui Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă au fost realizate de Cristina Nichituș - Roncea.