“Roba de absolvire este o formă tradiţională de îmbrăcăminte pentru ceremoniile de absolvire, de aceea suntem de părere că voi trebuie să aveţi tocă, eşarfe şi robe de absolvire”.
Las orice fel de politeţe la o parte: Să mori tu! Asta e reacţia care m-a năpădit după ce am citit acest…anunţ să îi zicem, pe net. Care tradiţional? În cazul României, chestiile astea de absolvire, plus aruncatul “căciulii” în sus de fericire că ai terminat (sau eşti terminat, căci “ai carte, ai parte” a ajuns o chestie şi atât) normal că sunt luate de la alţii, că aşa ne plac nouă românilor lucrurile care “dau bine” şi “e de fitze”. Nu zice nimeni să te îmbraci în tarabostes la absolvire , dar…V-aţi gândit vreodată care e semnificaţia robei de absolvire şi de unde vine această “ceremonie”?
Epoca medievală a inspirat mult modelul robelor de absolvire. Utilizarea acestei vestimentații, specifică ceremoniei de absolvire, are o tradiție apărută în secolul al XII-lea la universitățile Bologna, Oxford, Cambridge și Paris, ca semn al sobrietății momentelor importante ale vieții. Actualul design al robelor are la bază modelele Oxford și Cambridge, din secolul al XIV-lea. De asemenea şi eşarfele de absolvire se pot regăsi în istoria şi tradiţia engleză pentru că erau purtate de preoţi. Aceste accesorii sunt foarte asemanatoare cu ceea ce astăzi se numeşte “roba de absolvire”. Din secolul al XIX-lea în America sunt reglementate culorile robelor în funcție de profilul facultăților.
În altă ordine de idei, ca o consecinţă a edictului dat de Stephen Langton în 1222, în cadrul Consiliului de la Oxford, s-a proclamat ca toţi membrii clerului să îmbrace o cappa clausa (o capă închisă în partea din faţă). În scurt timp, aceasta a fost regândită ca marcă a universitarilor în condiţiile în care unele universităţi avangardiste creaseră un precedent prin adoptarea robelor din motivele menţionate, în timp ce clerul renunţase la frecvenţa cu care obişnuise să le poarte. Pe această cale, începând cu 1321, robele au devenit emblematice pentru licentiaţi, masteranzi şi absolvenţi ai doctoratului, odată cu dispoziţia dată în această direcţie de către Universitatea din Coimbra. În ceea ce priveşte toca academică, unii istorici sunt de părere că provine din “birretum” - bereta triunghiulară purtată de clerul catolic roman, devenită obligatorie printre aceştia din 1311. Ulterior, la unele universităţi, toca se identifica cu dobândirea unui titlu, de maestru sau doctor, cum explica şi istoricul francez Jacques Le Goff: “Odată trecut examenul, candidatul devenea licenţiat, cu toate că titlul pe care-l obţinea era de doctor, urmând a preda ca profesor. Pe calea aceasta, el prelua public rolul de dascăl universitar. Apoi, arhidiaconul îi atribuia, îi transmitea cu solemnitate permisiunea de a preda, laolaltă cu însemnele corespunzătoare funcţiei pe care o căpăta oficial: un scaun profesoral, o carte deschisă, un inel de aur şi toca academică”. Traditia azvărlirii tocilor la încheierea festivităţii de absolvire îşi are şi ea povestea ei. Primul gest de acest tip a fost înregistrat în 1912 la Academia Navală din Annapolis, Maryland, gest care a atras controverse cu privire la motivele care l-au generat, răspunsul fiind decizia Academiei de a le preda acestora şepcile de ofiţeri chiar la momentul ceremoniei. Astfel, “azvârlirea” avea rolul de-a sublinia tranziţia acestora de la elevi la ofiţeri, prin înlocuirea şepcilor iniţiale specifice statutului de aspirant cu cele de ofiţer. Potrivit surselor, nu s-a putut stabili cu precizie ce anume a izbutit să propage acest "gest de inspiraţie momentană", devenit popular. Deci, despre ce vorbim în la Românica? Care nici de-a naibii n-ar renunţa la roba culeasă de pe drumuri internaţionale şi n-ar arunca în sus cu căciula dacilor (căciulă cunoscută şi sub numele de “bonetă frigiană”, semn al nobleţei şi al statutului social, fiind purtată de tarabostes), căci toca dă de-o mie de ori mai bine. În ce m-am îmbrăcat eu când am absolvit? În rochie.
Recomandările noastre
