Starea drumurilor a fost întotdeauna o adevărată oglindă a României, iar gropile din șosele au făcut parte din "tradiția" poporului nostru chiar și în epoca modernă. Străzi peticite și drumuri comunale neasfaltate, ulițe desfundate și strâmbe, toate au purtat pecetea unei societăți care și-a găsit cu greu destinul.
Astăzi, cu banii Uniunii Europene în cont, începem să refacem în mare parte infrastructura, deși jumătate din drumuri sunt în continuare nemodernizate.
Despre starea proastă a drumurilor din România se menționează încă din secolul al XVII-lea. O incursiune în istorie ne poate zugrăvi o imagine cât de cât apropiată cu realitatea vremurilor respective.
O țară mlăștinoasă
În lucrarea „Devălmășia valahă”, Bogdan Bucur scrie despre lipsa drumurilor şi a podurilor peste râuri.
Într-un memoriu redactat la 1780 de către Costantino Guglielmo Ludolf, care cuprinde o prezentare generală a Ţării Româneşti (remarcând între altele faptul că principatul valah este acoperit aproape în întregime cu cele mai frumoase păduri din lume), autorul menţionează caracterul mlăştinos al teritoriului nord-dunărean precum şi faptul că drumurile sunt foarte obositoare şi primejdioase pentru un călător străin.
„De-abia găseşti un drum printre aceste păduri atât de dese. [ÎnŢara Românească] nu sunt nici poduri, nici şosele. Cele mai multe râuri trebuie să fie trecute fie înot, fie cu barca, sau pe plute, care sunt totdeauna în stare proastă”.
În alte rapoarte de la acea vreme se vorbește despre faptul că, "după o ploaie trecătoare, drumurile valahe ajung de neumblat, transformându-se într-o tină moale. La un sfert de leghe de capitală, spre exemplu, trăsurile se înfundă în noroi şi la poalele munţilor ţăranul, după ce şi-a deshămat caii, aşteaptă răbdător să se zvânte drumul".
Căruță. Sursa foto: arhiva EVZ
Drumurile valahe ajung de neumblat
La 1807, într-un raport asupra Ţării Româneşti şi Moldovei întocmit la solicitarea împăratului Napoleon I Bonaparte, Charles Frédéric Reinhard, consulul general al Franţei în Moldova, remarcă faptul că „după o ploaie trecătoare, drumurile valahe ajung de neumblat, transformându-se într-o tină moale. La un sfert de leghe de capitală, spre exemplu, trăsurile se înfundă în noroi şi la poalele munţilor ţăranul, după ce şi-a deshămat caii, aşteaptă răbdător să se zvânte drumul.”
Bucureștiul, sat nemărginit
Nici 100 de ani mai târziu România nu a făcut progrese semnificative. Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu, a descris în cel mai realist mod cu putință Bucureștiul de la jumătatea secolului al XIX-lea.
„Sat nemărginit în care vitele se taie în stradă: târg fără pavagii, fără felinare, fără fântâni și fără măturători, - contrast de abjectă mizerie și strivitoare bogăție - oricât ai etalat pitoresc și strălucire în fața călătorilor străini, n-ai izbutit să ascunzi lipsa și ticăloșia în care te scăldai în acea epocă!...”.