Pietatea creştină, îndeosebi cea ortodoxă, care nu desparte în mod abrupt sacrul de profan, adică pe Dumnezeu de creaţia Sa – fără să alunece însă în panteism – se exprimă simbolic.
De aceea noi venerăm Crucea, icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului şi icoanele sfinţilor, precum şi moaştele acestora. În decursul istoriei au avut loc dispute aprinse şi chiar înfruntări tragice între partizanii şi detractorii simbolicii creştine, cei dintâi fiind învinuiţi că adoră materia.
Sub influenţa islamului şi a divinităţii monoteiste, Bizanţul a fost dureros răscolit de luptele dintre iconoclaşti şi iconoduli în care se amestecaseră şi împăraţii. Au ieşit biruitori – dar cu ce jertfe! – apărătorii icoanei care se justifică tocmai prin Întrupare.
Până azi au rămas fundament ecleziologic în Ortodoxie Cele trei tratate contra iconoclaştilor scrise de Sf. Ioan Damaschin, care a avut curajul să spună că „nu este treaba împăraţilor de a hotărî în aceste chestiuni, ci a sinoadelor, cum a spus şi Domnul...”.
Evident că omul care se închină Crucii lui Hristos, icoanelor Sale sau icoanelor sfinţilor nu adoră nici materia (lemn, vopsea etc.), nici opera zugravului – oricât de reuşită ar fi ea sub aspect artistic –, ci pe cel reprezentat în icoană, fie că o face în biserică, acasă ori într-o instituţie publică.
Vederea icoanei sau a unui ansamblu iconografic trezeşte în noi pietatea, cucernicia şi dorinţa de rugăciune. Poate de aceea s-a pus atâta accent pe puritatea teologică a imaginii sacre. De altfel, o icoană nu are valoare harică dacă nu este sfinţită de preot; adică dacă nu este supusă unei ierurgii pe care numai sacerdotul o poate săvârşi. Pentru că icoana este altceva decât un „tablou” sau o „imagine sacră”. Icoana este prelungirea spaţiului eclezial şi liturgic în viaţa noastră. Şi Biserica a vegheat asupra purităţii canonice a icoanei, chiar dacă nu a reuşit întotdeauna să vegheze şi asupra integrităţii ei artistice.
Simbolica noastră creştină trebuie corelată cu îndemnul apostolic „Rugaţi-vă neîncetat!”, dar şi cu corectivul adus de Sfinţii Părinţi acestui îndemn: anume acela că trebuie să evităm să ne rugăm în locuri sordide.
La ţară, mai ales, prezenţa icoanei într-o casă – atât de frecventă în trecut – simboliza mărturisirea creştină a stăpânilor casei. Icoana putea fi învelită cuviincios în maramă, şi în chioşcul fântânii acoperite, dar şi în acele paraclise sui-generis de la răscrucile de drumuri, numite Troiţe, tocmai pentru că erau închinate Treimii celei deofiinţă şi nedespărţite.