Sfântul Ștefan cel Mare a fost fiul Voievodului Bogdan al II-lea și al Doamnei Maria-Marina Oltea și s-a născut în anul 1433 la Borzești.

După ce tatăl său a fost ucis, Ștefan a venit cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și, după înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie, și la Orbic, pe 14 aprilie 1457, merge la Suceava. Acolo, pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, a proclamat pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

A fost numit de către popor „Bun, Mare și Sfânt”. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor vinovați; „Mare”, pentru iscusința cu care a condus țara; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.

Ștefan cel Mare a fost un apărător al credinței creștine în luptele sale cu turcii și tătarii, precum și un mărturisitor al ei, prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștii călugărilor.

Cu același ajutor divin a câștigat 34 din cele 36 de bătălii pe care le-a purtat. Iar cele două înfrângeri, le-a privit ca pe încercări de la Dumnezeu.

A fost numit de către Papa Sixt al IV-lea „Atletul lui Hristos”, iar cronicarul polonez Jan Dlugosz, în Historiae Polonicae, propune ca voiedodului moldovean să i se încredințeze, nici mai mult, nici mai puțin, decât comanda întregii creștinătăți:

„După câte cred eu, ar fi cel mai vrednic ca să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai cu seamă cinstea de căpetenie și conducător împotriva Turcului, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia și plăcerile ori cu războaiele civile.”

Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, mărturisind prin aceasta conștiința unității de credință și neam.

De asemenea și la muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste stă Mănăstirea Zografu.

Ștefan a fost un om al pocăinței și al rugăciunii. A simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”.

Același Jan Dlugosz scrie că după biruința de la Podul Înalt, în ianuarie 1475, considerată de mulți cea mai mare înfrângere din istoria Imperiului Otoman, Ștefan „nu s-a îngâmfat, ci a postit 40 de zile cu apă și pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui se datorește”.

Ștefan cel Mare unea rugăciunea cu postul, dar și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite.

Voievodul a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi dovedeau căință pentru greșelile săvârșite.

După o domnie îndelungată, de 47 de ani, Ștefan cel Mare a trecut la Domnul la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, unde odihnește până astăzi.

Din acest motiv, Mihai Eminescu numește Putna „Ierusalimul neamului românesc”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinților la data de 20 iunie 1992.