N-a prea mai fost cine să-l citească şi să-l analizeze, deşi prozatorul primise Premiul Uniunii Scriitorilor pentru un prim şi splendid roman: „Sonata pentru acordeon“ (reeditat acum la Cartea Românească). Deficitul de imagine al acestui romancier pursânge este cu siguranţă remediabil, dar el a avut drept cauze carenţele ori dezinteresul criticilor, nicidecum hibe ale cărţilor sale. Solide la propriu şi la figurat, dense şi totodată trepidante, cinematografice, scrise cu artă compoziţională şi stilistică, aceste romane de sute de pagini publicate în ultimii cincisprezece ani îşi aşteaptă încă lectorii. Inclusiv pe cei ce se prezintă drept critici literari şi care afirmă – sancta simplicitas! – că n-au citit nimic de Radu Aldulescu.

Autorul „nouăzecist“ se înscrie în cea mai bună tradiţie a marii proze obţinute prin acumularea şi filtrarea de mici istorii, biografii, destine umane. Această filiaţie se vede mai clar în „Sonata pentru acordeon“, cronica unei familii şi a unui mediu proletar făcută prin juxtapunere şi compactare epică.

Eroii de regulă fugitivi, picareşti din proza lui Radu Aldulescu, care tot schimbă locul pentru a schimba odată „norocul“, nu apar în acest cadru. Personajele sunt practic blocate, legate cu lanţuri de mediul lor familial şi profesional. Au venit şi s-au înşurubat aici, la capătul Bucureştilor, angajându-se şi muncind pe brânci în vreun depou sau o fabrică. Ciocioana, mama fraţilor Dei cu un nume desprins parcă dintr-un film neorealist italian, lucrează toată ziua la bandă, la Flacăra Roşie, unde va munci apoi şi Nina, fiica sa; şi probabil urmaşele urmaşelor ei…

Romanul este în bună măsură static, fiindcă lumea proletară e legată de noua glie, a Statului. Casele vor fi demolate şi înlocuite de blocuri, curţile vor dispărea, păsările şi purceii vor lua conturul fluid al viselor de oameni cu foamea-n gât, pierzând tot mai mult timp la cozi tot mai dese.

Ce vremuri frumoase! – suspină azi nostalgicii după comunism.