Alexandru Bogdan-Pitești s-a născut pe 13 iunie 1870 la, desigur, Pitești, în familia unui refugiat aromân din Ioanina. Mistificator al propriei genealogii (se pretindea când coborâtor al boierilor Bogdănești, când fiu nelegitim al domnitorului Alexandru Ioan Cuza) avea bovarisme nobiliare ca și frecventatorii săi Alexandru Macedonski și Mateiu Caragiale – consemnează criticul literar Paul Cernat în legătură cu unul dintre cele mai interesante personaje ale începutului de secol XX.

Boieroaică, muză, apoi soră la Deparazitări

Alexandru Bogdan-Pitești era, totuși, de neam boieresc după mamă (Domnica, numită la fel ca viitoarea soție, o fostă artistă de cabaret cu aspect de garçonne, bisexuală ca și soțul; amantă sporadică a lui Mateiu Caragiale, model pentru nudurile lui Pallady, Ressu și Paciurea, „Mica” a devenit în anii ’50 „tovarășa Bogdan”, soră la serviciul deparazitări din cadrul Spitalului Central bucureștean). Format în atmosfera Parisului decadent, cu studii neterminate de Litere și Medicină la Montpellier și Geneva, colaborator la publicații franco-elvețiene, Bogdan-Pitești a fost implicat în mișcări anarhiste, urmărit de poliție și expulzat. Ar fi contribuit, se pare, și la lansarea Walkiriei wagneriene – apreciază, în continuare, Cernat.

Intim al Decadenței

De remarcat că studentul Alexandru Bogdan-Pitești avea lipici la boema occidentală: „Era prieten cu floarea Decadenței: Barres, Verlaine, Moreas, Maeterlink, Octave Mirabeau, Huysmans și, mai ales, cu Joséphin («Sâr») Péladan, pe care l-a adus într-un turneu de pomină în România. În 1896 a organizat la București, pe model parizian, prima expoziție internațională a artiștilor independenți, căreia i-a scris și manifestul, iar în 1898 – expoziția internațională a Societății de artă «Ileana», fondată împreună cu Ion C. Bacalbașa”. Mai mult: „A prefațat și finanțat, în 1897, volumul de versuri în franceză Bronzes cu care Macedonski a încercat să dea lovitura la Paris. În 1900 patronează prima revistă autohtonă de artă modernă (numită tot Ileana și condusă de același Bacalbașa)”.

Personaj de roman. La propriu!

Alexandru Bogdan-Pitești a fost răsfățat, la rândul lui, de creatorii epocii, dovadă consemnările lui Paul Cernat: „Apare ca personaj în câteva romane ale epocii: Lunatecii și Venin de mai de Ion Vinea, Don Juan, Cocoșatul de Ion Călugăru, Demoniaca al Lucrezziei Karr (1922), dar și în jurnalele lui Gala Galaction și Mateiu Caragiale. Alexandru Bogdan-Pitești era o combinație de escroc sibarit și dandy balcanic, de Alcibiade și Pașadia. Pentru Macedonski și Arghezi a fost sponsor și om providențial (Arghezi îl va evoca, recunoscător, la bătrînețe; evocări admirative i-au mai dedicat Ion Călugăru, B. Fundoianu, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Ion Minulescu, Claudia Millian, Fr. Storck și alții)”.

Colaboraționist în timpul ocupației germane

Și, în continuare: „Din 1908, amoralistul păstorește ca amfitrion, în vacanțele de la castelul său de pe moșia Vlaici din județul Olt, o colonie de artiști și scriitori moderni, iar din 1910 își deschide casa din Știrbei Vodă unei faune bălțate de esteți, narcomani, escroci și prostituate, într-o atmosferă cvasiboemă și cvasiinterlopă, de conversație rafinată și libertinaj gros. Poet simbolist minor și, sporadic, comentator de artă, Alexandru Bogdan-Pitești și-a pus talentul în activitatea de animator cultural și colecționar”.

Mai toată crema plasticienilor moderni (de la Iser, Pallady, Ressu la Brâncuși) a fost sprijinită de acest estet cinic, iar pe unii (Luchian, Oscar Han) chiar i-a lansat. Alexandru Bogdan-Pitești a condus, în perioada 1913-1914, cotidianul Seara, stipendiat de Puterile Centrale. Colaboraționist în timpul ocupației germane (cu banii germanilor își finanța, se spune, artiștii famelici…), va fi după 1918 supus oprobriului public. Recuperat în ultimele decenii, e recunoscut azi ca unul dintre principalii catalizatori ai primului nostru modernism – a încheiat Paul Cernat.

Armeanul Krikor H. Zambaccian, colecționar și critic de artă, i-a schițat (în volumul Însemnările unui pasionat de artă) lui Alexandru Bogdan-Pitești poate cel mai reușit portret. Iată cum îl încondeia Zambaccian: „Era plămădit dintr-un aluat de contraste la care au contribuit în egală măsură geniul răului și cel al binelui. Era în acest personaj un amestec de senior și plebeu, de creștin și păgân, de tiran și revoltat. Cinic și duios, generos pe de-o parte, escroc pe de alta, Al. Bodan-Pitești savura abjecția pe care o servea cu cinism. Al. Bogdan-Pitești iubea libertatea în gradul în care ar fi putut abuza de ea. Și acest om, anarhic față de orânduielile lumești, nu recunoștea decât o singură ierarhie: talentul”.