Moto: ”Inima omului are trei compartimente: primul este Cunoaşterea, ca o condiţie esenţială a realităţii lumii de dincolo; al doilea, Iubirea, necesară sfinţirii şi curăţirii omului şi al treilea, Voinţa, necesară Desăvârşirii omului.” Părintele Arsenie Boca

Irina Stroe: Blând noiembrie, an 2009, Sărbătoarea Sfinților Arhangheli și o frumoasă întâlnire cu un suflet ce s-a lipit întru veșnicie de casa inimii, în ungherul prieteniei fără-de-Timp, a unei frațietăți duhovnicești: Doru Bem. Tată, fiu, frate, soț, actor, teolog, creștin ortodox, bun român, dar Suflet, înainte de toate. Să purcedem, așadar, în acest pelerinaj, spre vârsta unită, prin puritate, cu Cerurile: copilăria și germinarea întâilor rădăcini. Cu ce trăire privea și simțea lumea, oamenii, viața, copilul de Atunci, întrezărit prin perdeaua anilor, de adultul-încă-prunc de Acum?

Doru Bem: Irina, dacă dau orologiul vieții în urmă, gândindu-mă la copilărie, aș putea spune că ”băiet fiind, năzdrăvănii cutreieram” pentru că făceam foarte multe năzbâtii, cu un simț acut al curiozității, iar curiozitatea mă conducea la fel si fel de peripeții. Da, am fost un copil curios, dornic de joacă, de acțiune și am petrecut mare parte de timp la sat, în Prahova, într-o zonă superbă de dealuri pecetluiți cu păduri, de jur împrejur.

”Când ești capră, e complicat; nu mai ești laolaltă cu turma!”

Am în urmă o copilărie ca în ”Amintiri din copilărie”: cu mers la cireșe, la scăldat, cu vacile pe islaz, cu băieții satului, cu caprele în pădure. Vă voi povesti un moment plin de tâlc pentru mine: cât ne jucam cu toții într-o poiană, am pierdut caprele. Erau 100 și ceva de capre, de care aveam grijă toți copiii. Cei mai mari dintre noi aveau în grijă caprele. După vreo oră de joacă, aud un prieten strigând: ”Caprele, măi!” Caprele dispăruseră, însă, în pădure. Panică totală!

Când ești capră..., e complicat, pentru că aceasta înseamnă că nu mai ești laolaltă cu turma. Realizez acum și taina: Mântuitorul vorbește despre oile pe care le paște. Oile sunt ascultătoare și ascultă glasul, îndrumarea păstorului; caprele, nu. Fiecare e cu treaba ei, parcă au un soi de independență care le poate duce la împrăștiere și mai apoi la rătăcire față de turmă și față de păstor. Pare o simplă amintire din anii vârstei celei verzi, dar e plină de învățăminte pentru mine această întâmplare. Acum încerc să mai fiu și oaie, capră am fost suficient.

Îmi amintesc de exuberanța și ludicul acelor momente, când alergam curcile, păzeam vacile, ne băteam cu urzicile, dezmierdam vacile, animalele mele preferate, expresive și blânde. Am o copilărie cu bunici iubiți, poieni, pășuni, râuri, copii dragi, păduri, dealuri, animale. Cel mai bun prieten al meu de atunci, Aurică, a devenit preot, și mă bucur mult pentru alegerea lui.

Irina Stroe: Și anii au trecut, Doru...

Doru Bem: Da. Clepsidra își urmează izvorul curgerii line. Am crescut și am ajuns la școală, iar aici s-au complicat toate. Nu mi-a plăcut mult școala, nu am excelat, mi se părea un chin că trebuie să fac teme; poate băieții sunt orientați mai mult spre joaca și spre fel de fel de provocări.

În liceu, însă, mi-au trezit interesul fizica și biologia, pregătindu-mă, astfel, pentru medicină. Am ales, mai apoi, UNATC și, mai târziu, am simțit cu toată inima să urmez și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul”.

În orice caz, ideea este că nu pricepeam de ce trebuie să învăț. În manualul băiatului meu din clasa a IV-a am găsit la un moment dat o îndrumare sănătoasă: că esențial este să înveți pentru tine însuți, pentru a înțelege lumea în care trăiești, universul în care respiri, nu numai pentru școală. Eu am descoperit de unul singur acest adevăr, nimeni nu mi-a putut explica la acel moment.

Copiilor ar trebui să li se explice de ce trebuie să urmeze cursurile din școală, să fie îndrumați în a-și descoperi țelurile, pentru a înțelege de ce e nevoie să învețe, care sunt beneficiile, spre ce se îndreaptă dezvoltarea unui om cu aceste cunoștințe.

"De la cârma minţii atârnă totul. Dacă nu ai ordine în minte, nu poţi avea ordine în viaţă". Părintele Arsenie Boca

De asemenea, e foarte important pedagogul pe care îl ai în primii ani de școală. Care e virtutea, talantul cel mai important pe care îl are un mare dascăl, pedagog? Trebuie să aibă har, în primul rând! Doar astfel poți explica unui copil tainele acestei lumi. Einstein vorbea despre pedagogul care trebuie să știe a explica curat și simplu. Dacă știi Teoria relativității, încearcă atunci să i-o explici și bunicii tale. E vital acest har: vocația! Este harul de a putea explica lucrurile tainice ale acestei lumi. Aceasta este cheia pedagogului: profunzimea de a înțelege adâncimile lumii în care și el înoată; pentru ca apoi să fie capabil, deschis în a introduce și copilul în acest univers al cunoașterii întru Firesc . Nu e ușor, dar când ai har, pedagogul reușește.

Irina Petra Stroe: Pe aceasta cărare a copilăriei pășind, te provoc, Doru, la o incursiune și mai adâncă. Să dăm cu "dalta" după cele mai puternice amintiri ale acelor ani; amintiri care, peste decenii, ai resimțit ca fiind grăitoare pentru Omul de azi.

Doru: Dacă ar fi să dau cu dalta lui Rodin în corpul amintirilor mele, îmi apare în oglinda inimii bunica din partea mamei, pe care am iubit-o mult. Pe bunica din partea tatălui nu am cunoscut-o. Bunica din partea mamei era educatoare, îmi citea cu mare pasiune toate poveștile. Îmi amintesc de basmul ”Lupul din crâng”, la istorisirea căruia bunica plângea. Starea ei mă impresioana mai mult decât povestea în sine. Bunica a fost o femeie foarte sensibilă, darnică, cu multă blândețe și bunătate în inimă.

Un alt chip cuibărit adânc în buzunarul sufletului, atât pe treapta anilor dăruiți ludicului, cât și pe cea a prezentului, este sora mea. Un suflet poetic, cu înalt simț artistic, compune poezie și pictează într-un Anume fel. Cand eram mic am fost fanul ei. Și ea a cochetat cu teatrul, îmi aduc aminte ce bine a interpretat rolul Monei din ”Steaua fără nume”. Iaca, doi frați, doi prichindei, artiști, visători, cu capul prin nori, regăsindu-ne acum, în timp și peste timp, și pe tărâmul credinței. Și astăzi suntem cei mai buni prieteni.

Irina Stroe: Doru cel de azi este un creștin ortodox practicant, un suflet care își găsește bucurie și pace în a trăi clipă de clipă taina urcușului către Hristos. Apropierea de Biserică, de informația biblică, teologică, de credință a fost ca un bulgăre de Frumos întru Firesc crescut încă din anii copilăriei sau totul s-a împlinit la un ceas anume, în viața de adult?

Doru Bem: Copil fiind, nu am avut o cultură religioasă autentică. Am fost înconjurat de părinți, bunici cu suflete pline de bunătate, dar nu erau oameni religioși și nu am avut o creștere cu mers frecvent la biserică. Însă, de mic copil, mi-a plăcut mult de acest tip minunat: Iisus Hristos. Nu știu de ce. Habar nu am. Copilul din mine era fascinat. La nivel emoțional, intuitiv, se petrecea totul, pentru că nu știam mare lucru despre El, Biblia nu mi-a citit-o nimeni și nici eu nu m-am preocupat cu asta. Pe de altă parte, când mergeam la Biserică aveam impresia că intru în spațiul Lui, la El acasa. Aveam o cruciuliță pe care o purtam mereu cu mine și o asociam cu El. Aceasta a fost un soi de primă raportare personală a mea la Iisus, cel mai fain tip din istoria umanității! O raportare pe care nu o pot explica nici măcar acum. E o taină.

Am o amintire, însă, care m-a zguduit nu numai la acel moment în care s-a petrecut totul, ci a rămas o experiență de referință în drumul meu spre credință și în cunoașterea de Dumnezeu. Eram în clasa a II- a. Eram cu mama. Am traversat strada împreună cu ea, după care mama a rămas la o distanță de mine, când a avut loc un accident. O mașină s-a răsturnat și a ajuns la nici 10 cm de mine. Nu mă mai vedeam de după ea, iar mama și ceilalți oameni de pe stradă au rămas blocați. Toți au crezut că am intrat sub mașină. A fost o spaimă de nedescris și pentru mama, dar și pentru mine. S-a produs ceva în lăuntrul meu atunci, aveam în buzunarul de la pantaloni cruciulița de lemn despre care povesteam anterior. Și am simțit cu toată ființa mea că prin acea cruciuliță, am primit și salvarea din acea mare cumpănă.

Irina Stroe: Pe lângă sufletele dragi ale familiei și prietenii de joacă, de năzdrăvănii, a mai păstrat trecutul și alte chipuri de ramă, oameni de referință ca și modele de trăire, de un puternic Viu pentru adultul de astăzi?

Doru Bem: Da, Irina. Există un suflet anume despre care simt să amintesc. La țară, unde am copilărit, o bună bucată de timp o petreceam lângă un azil de bătrâni. Priveliștea nu era deloc una minunată, dacă stau să mă gândesc acum, dar era un loc unde noi, copiii, ne jucam, pentru că erau multe locuri de ascuns. Eram năzdrăvani și deseori obraznici, recunosc, necăjeam uneori bătrânii de acolo. Între ei, însă, era acest suflet care mi-a marcat copilăria și de care îmi aduc aminte cu deosebit respect și drag. Un om tare pricăjit, mereu îmbrăcat în aceleași haine, maro, ponosite, uscat la față, dar cu un chip dramatic, exprima concomitent bucurie și întristare tăinuită adânc. Plus un Ceva special: smerenie. Lumea îl lua peste picior pentru că nu vorbea. El era: ”mutulică”, așa îl strigam noi, copiii. Era surdo-mut. Oamenii râdeau de multe ori de el, din prostie. Îl batjocoreau mulți, pentru că gesticula când voia să comunice. Pentru mediul de la sat, acest suflet părea o ciudățenie. Dar această stare a lui aducea un plus nouă, tuturor, pentru că era ca un om al lui Dumnezeu.

Îmi amintesc cum traversa străzile într-o pace aparte, trăind în lumea lui, și lăsă în urma lui o dâră de bucurie și de lumină care nu se regăsește prea des în noi, oamenii. ”Mutulică” a fost un personaj care stătea acolo, la azil, și care era sarea și piperul nu numai al bătrânilor, ci al satului întreg. Era un fel de Moș înțelept al acestui sat de pe coline. Un surd care auzea și un mut care exprima mai mult decât toți.

Irina Stroe: Cum arătă, pictural vorbind, satul copilăriei lui Doru Bem?

Doru Bem: Satul românesc, așa cum l-a simțit și trăit copilul dintr-un Ieri, a rămas un tablou care îmi bucură inima. Acolo îmi plăcea să mănânc din blid de pământ, cu lingura de lemn și să beau laptele proaspăt muls dimineața, de la vaci. Fiecare gospodărie avea casa și grajdul ei și îmi amintesc că cel mai strașnic somn era în șura cu fân. Mirosul de iarbă uscată, mirosul animalelor mi-au rămas foarte vii. Dar trebuia luat aminte că toată frumusețea de la sat presupune multă muncă, jertfă de sine, asumarea unei vieți dure. Satul nu înseamnă doar nostalgia unei licăriri de rai, nu e doar poezie, cum vedem noi, cei de la oraș. Da. Acolo e Frumosul, autenticul, dar viața este grea, pentru că e și multă muncă fizică.

Dar, în echilibru cu această trudă, poți avea parte și de multă bucurie, un plus de curăție sufletească, de luminare, după inima fiecăruia resimțite. Ce vreau să spun nu este neapărat că ”veșnicia s-a născut la sat”, deși pare că așa este, ci că, dacă țara aceasta va pierde satul românesc cu toate tradițiile lui, va pierde și Bucuria, taina rădăcinilor din străbuni, hrana cea trupească și sufletească, își va pierde esența.

Frumos și în adevăr spunea Eminescu: ”Nepăsarea noastră ne pierde.” Este un adevăr fără-de-Timp și ar trebui să luăm aminte la acest pericol, ce vine din ignoranță.

Irina Stroe: Parcurgând lin acest drum spre propria-ți copilărie, ne uităm cum adultul de Acum se oglindește în copilul de Atunci. Cum îți privești tu, însă, băiatul? Cum văd și simt ochii copilului Doru și al adultului-tată, care a știut să păstreze verde în el pruncul de peste ani, pe fiu?

”Băiatul meu iubit, cel mai mare dar primit de la Cer!”

Doru Bem: Grea întrebare, Irina, adâncă, aș răspunde cu un Letopiseț. Noi toți, părinții, căutăm tot ce e mai bun pentru copiii noștri. Le dorim o viață perfectă, fără dureri, fără răni, fără căderi. Dar nu e posibil să îi ferim de toate. Îmi amintesc cuvintele pline de înțelepciune ale unui bătrân monah, care spunea că putem dărui și face multe lucruri bune pentru copiii noștri, dar nu le putem plânge lacrimile, nu le putem prelua suferința rănilor. Îi putem, însă, călăuzi, îndruma. În viața fiecăruia dintre noi – cei care trăim în realitate și nu în virtual- apar tot felul de momente de clătinare din cauza neputințelor noastre.

Ce doresc eu fiului meu este ceea ce doresc oricărui copil. Vreau să nu își piardă Bucuria, să își păstreze vie relația cu Dumnezeu și cu semenii. Pentru că, atâta timp cât aceste legături sunt vii, și el va fi viu. Să nu uite că are un Dumnezeu, dar și un Cer deasupra și un pământ pe care viața lui se desfășoară, putând învăța multe lecții de adâncă profunzime de la tot ce e un jurul lui: marea Creație, natura, oamenii.

Apare deseori o capcană în mintea, simțirea părinților. Cu bune intenții, deseori, părinții au tendința să dorească copiilor atingerea propriilor vise neîmplinite, ceea ce duce de cele mai multe ori la nefericirea copiilor. Copiii trebuie să fie sfătuiți să își aleagă drumul în funcție de talanții primiți la naștere de la Dumnezeu.

Îi doresc fiului meu să își păstreze vii: mintea, cugetul, prin lectură și rugăciune. Când va lăsa cartea din mână, să își ridice mâinile spre Dumnezeu, iar când mâinile se lasă, să își ridice mintea și inima spre Dumnezeu! Să dobândească: darul răbdării, înțelepciune, dragoste, să știe să le clădească, să le ceară, la rându-i, și să le controleze.

Să nu uite de neam și de sângele care îi curge prin vene. Aceasta e o îndatorire care ar trebui să fie parte din Firesc. Dragostea de țară în sensul ei sănătos și constructiv, respectul față de natură, popoare și neamuri să îi fie rădăcină.

”Dragostea mea părintească și cea de profundă prietenie le va avea veșnic”

Să fie sincer cu el însuși, să își analizeze clipă de clipă prejudecățile pe care le are, noi oamenii suntem foarte talentați la capitolul ăsta. Văd asta în primul rând la mine. Analizându-și prejudecățile, neputințele, gândurile eronate și acțiunile mai puțin benefice, să crească întru înțelepciune, iar înțelepciunea să îl conducă la dragoste. Iar dacă are dragoste și înțelepciune, care vin doar în relația cu Dumnezeu, și relația cu semenii îi va fi frumoasă, echilibrată, la fel și cea cu sine însuși.

I-aș dori multe băiatului meu drag și iubit, care este cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Dragostea mea părintească și cea de profundă prietenie le va avea veșnic. Ar fi minunat să poarte în el acel frumos despre care Dostoievski spune că va mântui lumea, să aibă o viață calitativă, într-un sens interior, lăuntric dar și exterior. Acestea cred că sunt borne-busolă, pentru fiecare suflet, fie el de copil sau adult.

Noi toți tindem să fim în echilibru și de aceea încercăm copiilor să le dăm mai multe șanse decât am avut noi. Am primit un sfat de la bunicul meu și îl dăruiesc astăzi, ca și legământ de cuvânt, băiatului meu: pe Drumul vieții, să își facă prieteni mai vârstnici și mai înțelepți decât el, pentru a avea permanent de la cine să învețe. Personal am avut parte de acest lucru și tare bine mi-a prins. Și eu mă străduiesc să urc, după aceeași ”hartă”, pe aceasta scară a vieții și a universului lăuntric după cât mă duce minte și inima. Harta asta ar trebui să ne ducă spre făptuiri bune. Creștinismul ne arată că dragoste fără faptă și faptă fără dragoste nu prea există.

Sfântul Apostol Pavel a lăsat o adâncă îndrumare: să le cercetăm pe toate și să păstrăm ce ne este de folos. De aceea este esențial să avem un schelet sănătos de valori și de virtuți, spre a discerne cu înțelepciune Adevărul și Binele în toate.

Cuvântul pentru băiatul meu este la unison cu cel pentru toate sufletele Pământului: Să ne lumineze Dumnezeu sufletele, ca prin religia și credința pe care o avem, prin tradițiia străbună, prin cultura sănătoasă, națională și universală, și prin toate ramurile artei , literaturii, muzicii, etc, să construim în noi înșine Frumosul și Firescul, să zidim cu înțelepciune omul din Cetate care ajută și el, în parte, la construcția omului duhovnicesc.

Sus inimile! Un post binecuvântat, cu pace și bucurie! Doamne, ajută!

Partea a II-a: 22 martie