Actor, eseist, autor și regizor de teatru, Dan Puric spune că România de azi este America anilor ’60, „când tinerii au fost făcuți praf, li s-a spus că au voie să facă orice și oricum”
Irina Stroe: Continuăm urcușul pe trepte, spre a coborî și mai în adânc, sfredelitor, înlăuntrul ființei neamului. Un om sănătos este un Om cu un suflet viu. Iar imunitatea sufletească se naște din dragoste. Dacă vrei sa distrugi un om, îi sapi la rădăcină, până îl smulgi din „ogorul” credinței sale. Cum resimte sufletul Dan Puric scena pe care se joacă piesa tragică, în care omenirea se îndepărtează din ce în ce mai mult de Rostul ei, de Frumosul Creației? Arta, cultura au fost dintotdeauna izvoare de oglindire a Creației, la răspântii de istorie. Ele sunt mărturii vii, cartea de identitate a unui neam în paginile civilizațiilor. Prin artă, Omul a trăit nașterea, îngenuncherea, minunea iubirii, zbuciumul lăuntric, răstignirea, învierea sufletului. Ce se întâmplă astăzi cu arta? Mai avem conștiințe artistice?
Dan Puric: Blaga spunea că Frumosul, Lumina vin de la Dumnezeu, iar artistul ce stă de pază la frontierele invizibile ale neamului său trebuie să strige. Eu înțeleg ce se întâmplă în artă din perspectivă antropologică. Cu toate că „antropos” înseamnă a fi cu fața spre Cer. Noi nu mai suntem cu fața spre Cer. România de azi este America anilor ’60, când tinerii au fost făcuți praf, li s-a spus că au voie să facă orice și oricum. Doar când iubești, ai voie să faci orice! Iubirea îți arată infinitul posibilităților, fără să impună o granită, ea te apără, creează alte granițe. “Iubește și fă ce vrei!”, spune Fericitul Augustin. Dar când demonul vorbește să faci ce vrei, primul lucru pe care-l faci e să calci iubirea în picioare. Se distruge eșafodajul creștin. Iubirea e distrusă, e detestată, e înlocuită cu sexul, inclusiv în artă. Simultan, trăim cel mai acut infanticid educațional, mult mai criminal decât ce a făcut Irod. Irod a omorât trupuri, acum se distrug suflete, e atacată copilăria. În comunism, ei presau și noi pe dedesubt rezistam cu Biserica. Acum suntem învățați să scuipăm în Biserică. Unul din marii teologi francezi, ortodox fiind, Olivier Clement, spunea că istoria care nu se hrănește din veșnicie, riscă să ajungă zoologie! Țăranul român, luptând în tranșee și raportându-se la Cer, ne-a scos din zoologie, pentru că el a privit prin icoană, prin ochii veșniciei. Omul cu rațiunea lui nu poate face decât genocid, holocaust. Astăzi se duce o politică fantastică de a se distruge Sensul vieții și al morții.
Irina Stroe: Știu că zilele acestea regizați o piesă despre Părintele Sandu Tudor, din Mișcarea Rugul Aprins. Îmi pare a fi o lucrare-fulger, cum spuneți d-voastră. O străfulgerare de 1 Clipă, o chemare spre trezire, spre aduce-aminte de a ne așeza just cu fața spre viitor. Care sunt setea și dorul nostru de Acum?
Dan Puric: Avem nevoie de o țară care să renască din propriile rădăcini creștine până și în artă. Spectacolele “second hand” de acum merg pe mimetism. Imitația arată slăbiciunea unei culturi. Nu ai tu puterea, popor român, cu cel mai bogat folclor din lume, să creezi ceva al tău, de ce trebuie sa imiți!? Românul nu mai vibrează la propriile rădăcini, la dimensiuni spirituale, creștine. Sf. Grigorie Teologul spunea că spectacolul în care suntem azi nu mai este pentru îngeri și pentru oameni, ci pentru ultimii indivizi. Artistul de astăzi se ocupă de urât, ia chipul patologicului. Ideea de creație este deformată, când arta ar trebui să fie chipul lui Dumnezeu în lume, o comunicare cu Dumnezeu. Vă povestesc o întâmplare. Am fost în Athos și acolo l-am întâlnit pe Părintele Daniel, fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. Un Om-lumânare, cu o lumină ce nu se va stinge niciodată. Și îi spun Părintelui că tineretul este terminat, e pornit spre blastfemie, e rătăcit, nu mai știe să se ridice pentru identitate. Și la toate acestea, Părintele mi-a răspuns scurt, neridicând ochii din iarbă: ”Domnule Dan, se vor întoarce! NU e important ce fac ei, CI cum Stăm noi, ca ei să se întoarcă! “Cum așa? Cu ce valori să se întoarcă?” l-am întrebat atunci pe Părinte. “Da, domnule Dan, se vor întoarce. Vă voi povesti un caz de aici, din mănăstire. Un monah care a venit acum câțiva ani aici. Avea 23 de ani. Între 15-23 ani a făcut toate blasfemiile posibile. L-am întrebat: “Și de ce ai venit tu aici, dacă ai făcut toate acestea?” Mi-a răspuns așa: „M-a adus aici ceva peste care nu am putut să trec. Când aveam 5 ani, din camera în care dormeam, am văzut-o pe mama stând în genunchi, rugându-se. Am rămas cu imaginea mamei în minte.” Mama-chip de icoană pentru fiu, peste ani! M-am cutremurat la ce a povestit Părintele Daniel. Si amintesc acum și cuvintele Părintelui Arsenie Boca, că: „Omul care stă în genunchi în fața lui Dumnezeu este cu mult mai mare în fața lumii.” Un artist adevărat trebuie să aibă această poziție dreaptă. Sf.Isaac Sirul grăia pentru timpurile noastre că obraznicul își va lua totul din garderoba duhovnicească cu scopul pervers de a păcăli și de a-L dubla pe Mântuitor. Și de aceea, mai spune Sfântul, că cei care vor rezista vremurilor din urmă trebuie să aibă suflete de diamant. Dacă ești artist adevărat, pui urechea la pământ și Asculți chemarea țării tale.
Irina Stroe: Ați amintit odată un episod care pe mine m-a marcat. O Noapte de Înviere, un copil, o bunică și un dialog de suflet între două bătrâne. Un copil între suflete-lumânări. Un dialog ce a pecetluit inima copilului de Atunci nu cu o pagină de istorie, ci printro adâncă catehizare. Copii de Astăzi sunt mai lipsiți de astfel de ceasuri de trezire, spontane și vii, căci părinții rareori mai poartă lumânarea Învierii în mână și mai ales în buzunarul inimii, iar bunicii acelor generații, încet încet își primesc biletul de purcedere spre Cer. Mai are acces copilul timpului nostru la lumina născută din credința de nezdruncinat a frumosului Țăran, prunc zămislit de Satul românesc?
Dan Puric: Da. Mie mi s-a facut catehizare și am învățat istoria României atunci. Nu mi s-a explicat nimic, am fost băgat direct în fenomen. S-a asumat totul într-o lumânare. Bunica mea a ars din greșeală cu lumânarea părul altei femei. Acea femeie o roagă să stingă lumânarea, iar bunica mea îi răspunde: „Nu pot, doamnă, că e sfântă!” Așa au început să vorbească între ele. Pe deasupra mea trecea istoria. Două femei care își împărtășeau suferința deasupra capului unui copil. Povesteau despre martirii familiei lor. Aceea a fost Învierea mea. Materialul acesta, dacă îl păstrăm, vom învinge. Nu vom învinge pentru noi, ci mărturisind pentru Cel care s-a răstignit pe Cruce. Titu Maiorescu spunea că un popor poate trăi fără cultură, dar moare cu o cultura minoră! Noi Acum avem o cultură minoră. Ceva din vâna românească s-a diluat. Mergi pe stradă și te doare poporul român.
„Românul a văzut dintotdeauna lumea prin icoane!”
Irina Stroe: Peste o „mână” de ceasuri doar, Nașterea Domnului ne va bate la troița sufletului. E Clipă de Pace, bucurie, colind strămoșesc, pentru poveste și taină. Mântuire. Istorisiține ceva pentru inimă, ca răvaș de „Pe curând”, până la un nou dialog în această pagină.
Dan Puric: E adevăr ce voi spune, nu poveste. Treceau niște etnografi printrun sat, au văzut căsuța unei bătrane. Au rămas impresionați de frumusețea ferestrei mici de lemn, în cruce, cu perdeluțe. Lumina vibra pe margine într-un anume fel, acea lumină care cade în casa țăranească de o armonie extraordinară în arhitectura ei. Și unul îi spune: “Mamaie, vrem să îți cumpărăm fereastra, îți punem termopane. Îți facem una mai mare.” Răspunde bătrâna: „Nu pot, mamă!”. „De ce nu poți?”. „Păi, mie dacă îmi luați fereastra asta, eu prin ce mai privesc lumea?” Morala: artistul de Azi privește lumea prin termopane. Bătrâna privea lumea prin Cruce! Românul a văzut dintotdeauna lumea prin icoane! Ne pregătim pentru Nașterea Domnului. De câte ori se naşte Adevărul, Hristos, se naște o tensiune. Intră în tensiune cei ilegitimi, cei care vor să distrugă, cei care mint. A fost un moment de tensiune atunci, de spaimă, marcat de criminalitate. Îl căutau. Schelling spunea: «Dumnezeu sub presiune umană»: înconjurat, urmărit, hăituit. Dar Brâncuși ne-a lăsat testament aceste cuvinte: nu există energie morală care să se risipeasca în zadar. Așadar, să nădăjduim! Să ne redeschidem în fața dăinuirii, a Iubirii hristice!