Acum 27 de ani (4 septembrie 1992), poetul Dan Deșliu murea în circumstanțe care au bulversat lumea literară. A fost găsit înecat în largul mării, lângă Neptun. Și asta în ciuda faptului că era cunoscut ca un excelent înotător. Actorul-poet a lăsat în urmă o poveste de viață fascinantă.
Dan Deșliu - potrivit unora numele real ar fi fost Beșleagă - se născuse pe 31 august 1927 la București. A fost, în tinerețe, actor (absolvent de Conservator la clasa Mariei Filotti), traducător din Valery, debutat la revista Lumea a lui George Călinescu. În 1949 se angajează, pasionat, pe frontul realismului socialist, cu volumul (emblematic intitulat) Goarnele inimii. Istoria propagandei epocii îl reține ca pe un „gornist” de primă linie, mai ales prin romanele în versuri: hagiograficul Lazăr de la Rusca (despre un personaj controversat, Lazăr Cernescu, valorificat și în nuvela Vânătoare de lupi a lui Petru Dumitriu) și standardul Minerii din Maramureș - apreciază criticul literar Paul Cernat.
Te slăvim, Românie!
Și pe bună dreptate, pentru că regimul îl recompensează prompt. Deșliu primește, trei ani la rând, Premiul de Stat (1949, 1950, 1951). Mai mult, devine și deputat în Marea Adunare Națională (1952- 1957). „În 1953 semnează, împreună cu Eugen Frunză, versurile noului imn de stat Te slăvim, Românie! Din 1958, goarnele lasă însă loc unui sunet o dată cu volumul Ceva mai greu (1958). E perioada în care poezia i se «estetizează» progresiv, devenind nostalgică, intimistă, modernistă (Cercuri de copac ș.a.)”, mai meționează Paul Cernat.
Dan Deșliu publică și cărți reportericești despre fotbal (În poartă, Voinescu!); un deceniu mai târziu, fostul true believer al realismului socialist își va pune, pe drumul Damascului, cenușă în cap, devenind unul dintre puținii disidenți pe care i-a dat scriitorimea noastră postGoma și Țepeneag; mult mai radical, oricum, decât esopicii, prudenții Bogza, Jebeleanu sau Doinaș (prieteni ai lui, de altfel). Poezia sa din epocă are și ea o tentă apocaliptică pe măsură (Pavăză putredă etc.) - evidențiază, în continuare, Paul Cernat.
Conflicte cu Ana Blandiana și Mircea Dinescu
Unii spun că și-ar fi depus carnetul de partid în 1980, alții - în 1986, în fața lui Ceaușescu. Fostul gornist al comunismului începe să strecoare răvașe (anti) revoluționare către Europa Liberă, în timp ce colegii de breaslă alimentează legenda potrivit căreia Deșliu i-ar fi strigat în față lui Nicolae Ceaușescu: „Vă purtați ca și cum ați fi proprietarul României!” După scrisori deschise vehemente adresate „conducătorului iubit” și alte gesturi antiregim, urcă pe „valul” revoluției din decembrie 1989 (membru în CFSN etc.), dar nu rămâne acolo - relevă Cernat. În anii următori incomodul personaj intră în conflict cu mai toate taberele, de la „România Mare” la Ana Blandiana (căreia îi denunță începuturile realist-socialiste ocultate) sau Mircea Dinescu (pe care-l acuză de malversațiuni ca șef al Uniunii Scritorilor).
Dan Deșliu s-a implicat și în alcătuirea unei antologii controversate de poezie românească pentru export. Neprietenii au văzut în el un tip frivol, un play boy versatil pentru toate anotimpurile; alții l-au privit ca pe un chinuit de propriile iluzii și deziluzii. Drama lui, reală, este drama unui poet „sub vremi”, reținut de prieteni și dușmani mai ales pentru angajările sale (pro- sau anticomuniste) și prea puțin pentru poezia sa neangajată - consideră Paul Cernat. Imediat, concluzia: „Totuși, cititorii răbdători vor putea descoperi și un «alt Deșliu», elegiac și confesiv, vag retro, poet minor, dar fin. Personajul istoric Dan Deșliu primează totuși, iar cazul său continuă să intrige”.
Dezvăluirile lui Manole
Manole Deșliu, fiul poetului Dan Deșliu, comenta, printre altele, la scurt timp după moartea tatălui: „Perioada în care tata a întors armele împotriva cetății a fost cumplită. Au început să i se pună bețe în roate atunci când trebuia să publice. În anii ’80, ușor-ușor, au început fel de fel de provocări. A fost inclusiv agresat fizic!”
Doamna de la talcioc
Rămasă văduvă în 1992, cu o pensie de 500 de lei și fără niciun alt ban adunat de pe urma fostului bărbat, soția lui Dan Deșliu ajunsese să-și rotunjească veniturile de pe urma obiectelor vândute, joi și sâmbătă, în talciocul din Militari. „De unde pensie de urmaș? Păi, el (n.r. - Dan Deșliu), înainte de Revoluția din 89 - sau ce-o fi fost - vorbea și ce trebuie, și ce nu trebuie și cui nu trebuie”, se destăinuia, în urmă cu mai mulți ani, doamna Deșliu în Evenimentul zilei.
Sechestrat la palat
Este de notorietate în lumea literară modul în care a reușit Dan Deșliu să finalizeze poemul Lazăr de la Rusca (publicat în „Scânteia” din 6 august 1949). „L-au închis în sala de ședinte a Palatului Curentul, de la etajul unu, cu o sticlă de băutură fină în față și l-au amenințat că până nu termină poemul, nu-l vor lăsa să iasă afară”, povestea scriitorul Mircea Horia Simionescu. Bineînțeles, Deșliu s-a conformat, lăsând culturii noastre un document de epocă elocvent.