Prima lansare şi dezbatere pe marginea cărţii „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu”, scrisă de critic, s-a desfăşurat la Sibiu.

Cunoscutul critic literar şi scriitor Dan C. Mihăilescu s-a întâlnit joi seara cu cititorii din Sibiu. La Librăria Humanitas, a avut loc prima lansare şi dezbatere pe marginea cărţii „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu”.

Un împătimit al scrisorilor, Dan C. Mihăilescu e hotărât să afle „cum arată omul din scrisori” şi face un prim studiu de caz pe Eminescu. La Sibiu, a mărturisit că această carte s-a născut în mare parte din ura faţă de e-mail, poşta electronică, şi a dezvăluit care va fi următorul subiect al analizei sale: Emil Cioran.

Spumos, antrenant, flamboaiant, aşa a fost dialogul de mai bine de două ore al lui Dan C. Mihăilescu cu publicul. Alături de autor, au participat poetul şi criticul sibian Dumitru Chioaru şi Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas.

O dublă performanţă: ceva nou, într-un fel nou

Cartea „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu” deschide o serie de volume din zona genului epistolar. „Avem în faţă o carte la care ţin foarte mult, o carte pe care mi-am dorit-o aproape egoist, pe care cred că aproape i-am şi smuls-o lui Dan C. Mihăilescu. Ştiam că a fost bulversat, la modul foarte frumos, de ediţia aceea care a făcut valuri, dar poate nu suficient de mari, corespondenţa Eminescu - Veronica Micle apărută prin 2000 la Polirom. Ştiam că poate să iasă de acolo ceva”, a spus Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas.

În timp ce unii consideră că despre Eminescu s-a spus aproape tot ce se putea spune, „Dan C. Mihăilescu reuşeşte o dublă performanţă, să spună şi ceva nou şi într-un fel nou. E o încântare de la cap la coadă această carte, ea vă oferă nişte ore grozave, de evadare într-un univers fascinant”, consideră Lidia Bodea.

Împotriva clişeelor

Poetul şi criticul sibian Dumitru Chioaru a făcut o prezentare a volumului şi a autorului. „O parte din textele din carte au apărut în foileton, când tocmai apăruse corespondenţa inedită Eminescu - Veronica Micle la Polirom. S-a scris foarte mult, s-au făcut emisiuni, cu poziţii antipodice. Cea mai echilibrată poziţie mi s-a părut a lui Dan C. Mihăilescu. Strateg foarte inteligent, cum îl ştim, autorul o ia pe ocolite, dezvăluind întâi pasiunea pentru scrisori, mărturisind că în studenţie îi scria zilnic scrisori celei care avea să-i devină soţie, Tania Radu. După care trece la o reflecţie teoretică – scrisorile sunt intrarea dinspre grădină, cum spune dânsul. Şi pregăteşte în felul acesta abordarea acestor scrisori care au provocat un şoc la apariţie”, a spus Dumitru Chioaru.

Scriitorul sibian e de părere că această carte e în măsură să ni-l apropie şi mai mult pe omul Eminescu, odată cu poetul Eminescu. „Îi apropie mai mult de Eminescu pe cei care au trăit spaimele şcolare sau au rămas încremeniţi în anumite clişee, cu Luceafărul poeziei româneşti, voievodul stelar şi atâtea altele”.

„Perspective eminesciene”, după 30 de ani

„Cioran avea mare dreptate când spunea că fiecare carte este o sinucidere amânată”, a spus Dan C. Mihăilescu, făcând o legătură între cartea sa de debut, „Perspective eminesciene”, la care a început să scrie acum exact treizeci de ani, şi cea lansată acum.

„Cartea aceea a luat tot ce era mai bun în mine atunci. Am încercat atunci să arăt care e rolul simţurilor în Eminescu. Să scrii atunci despre tactilul, olfactivul Eminescu, despre beţia simţurilor, era o chestie oarecum neaşteptată.” Dan C. Mihăilescu mărturiseşte că întotdeauna a pus omul înaintea textului: „După 30 de ani - am trecut prin cioranită în anii ‘90, am trecut prin Eugen Ionescu, apoi m-am apucat de literatură în post ceauşism - eu nici acum nu ştiu ce sunt: istoric literar, critic literar, eseist? Unii mi-au spus că sunt bun de scriitor, să fac evocări, că prea mult îmi place pasta umană, gâlgâitul ăsta, tot zaţul din noi, borhotul din butoaie, pe care noi îl alchimizăm. Numai în lacul cu noroi pe fund cresc nuferi”.

Cunoscutul critic spune că literatura română de după ‘90 nu i-a dat decât câteva cărţi mari: „un Cărtărescu, un Ioan Es. Pop, un Aldulescu, un Dan Stanca”, iar pe acest fundal, o „fază neagră”, s-a gândit dintr-o dată la tema eului epistolar la români.

Eminescu, din motive sentimentale

Dan C. Mihăilescu a  mărturisit şi cum ar fi văzut, la modul ideal, această idee pusă în practică: „Ar fi trebuit să mă retrag, nu ştiu unde, la mănăstiri, şi să vad cum funcţionează eul epistolar la români. Paşoptiştii, Bălcescu, Goleştii, Câmpineanu aduceau prin epistole străinătatea în România, junimiştii plecau la Viena, la Paris, ca să vină cu ceva în ţară, ca şi Eminescu, sau Caragiale care pleacă şi duce România cu el dincolo - mai seamănă ei cu epistolele lui Iorga, cu dulcegăriile lui Blaga? Ca să ajung acum la corespondenţa Marin Preda – Aurora Cornu, Leonid Dimov scrisori de dragoste şi cu marele, minunatul epistolier care este Ion D. Sârbu... Ei, o chestie din asta, făcută pe şapte sute de pagini, cu o mie de note de subsol, era minunat. Aşa trebuia să facem. N-am reuşit, n-am făcut-o şi am zis hai să o iau pas cu pas.

Am început cu Eminescu din motive, zic eu, sentimentale. Logic era să încep cu cei mari, marii epistolieri de la noi, care sunt Ghica, Kogălniceanu, Odobescu... N-a fost aşa. La vară, cred că în două luni, trebuie să fac Cioran. La iarnă trebuie să mă joc în Caragiale, a cărui corespondenţă de la Berlin este literatură propriu-zisă şi este pandantul ficţiunii de până atunci.”

Blestemul, specificul românesc

Ceea ce îl preocupă pe Dan C. Mihăilescu în demersul său este descoperirea unui specific al eului românesc în epistole, dacă acesta există.

„Pentru că ştim bine dragostea e peste tot la fel, călătoriile de studii în care le scrii părinţilor acasă... peste tot e la fel, cred că nici în Anglia, în Germania sau Franţa nu e ceva specific. Dar cred că la noi – asta e o premisă, deci nu ştiu sigur, e o senzaţie – am plecat de la blestemul lui Eminescu în care spune «usca-i-s-ar mâinile cui a inventat neamul ăsta la porţile din Balcani». Caragiale o spune mult mai dur: dacă ne imaginăm Europa ca un om întins, capul este la Berlin şi picioarele urât mirositoare sunt în Valahia. Dacă e să găsesc un numitor comun în toată corespondenţa scriitorilor români, acesta e, cum spune Cioran, neantul valah, blestemul. Toată lumea pleacă la studii, pe cai mari, dorind să aducă Occidentul, iar când vin spun, ca Eminescu -  «de când m-am întors în această ţară sunt un mort viu... » Undeva cred că există un fel de blestem epistolar, tot ce se corporalizează decade... n-aş vrea să cioranizez excesiv, ştiu că trebuie să facem o infuzie pozitivă, mai ales tinerilor”. Scriitorii nu sunt sfinţii din manuale

De altfel, autorul mărturiseşte că în primul rând tinerilor li se adresează volumul. „Eu am vrut cu această carte să fac o fisură în sufletul celor de 16, 18, maximum 20 de ani, pentru care Eminescu este o statuie cu un soclu, cu un cap plin de găinaţ de porumbei, şi să îi mai turbez un pic şi pe universitari cu Eminescu, omul care se alintă cu Veronica cu un umor minunat... Ei bine, omul ăsta trebuie dezvăluit, îndrăgit...”

Autorii din manual nu trebuie să fie nişte sfinţi, spune Dan C. Mihăilescu, iar dezvăluirile despre om nu sunt nici pe departe o mocirlă. Cele aproape o sută de scrisori de dragoste publicate la Polirom sunt considerate un adevărat roman de dragoste, iar volumul „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu” oferă o nouă posibilă cheie de lectură: „Ne arată un Eminescu plin de Rică Venturiano, de Ziţa şi de Veta, dar personajele lui Caragiale luate în serios, în adâncul lor, sunt de-o seriozitate absolută... Adevărurile lor sunt extraordinare. Au o pasionalitate demnă de dramele Parisului, nu este joacă, iubirea lor este disperare, durere.”

Ura faţă de e-mail

Dan C. Mihăilescu a explicat la Sibiu şi de ce volumul s-a născut dintr-o repulsie faţă de poşta electronică, de e-mail. „Am fost preocupat ani de-a rândul de ce în manuscrisele lui Eminescu există atâtea foi cu caligrafie. La început am zis că asta e o chestie de vanitate. Se semna cu M. Eminescu în şapte feluri, cu litere baroce, rococo, mi se părea un narcisism. Ca să simt acum că ea, caligrafia, este un autoexorcism. Şi aici ajung la ceea ce spun în prefaţă: jumătate din această carte pleacă din ura faţă de e-mail, de poşta electronică. Legătura cu blestemata asta de tastatură, care nu-ţi mai permite acel flux, când mintea ta se face una cu imaginea interlocutorului, energia se duce din mână până în pix, astfel încât când începeai să caligrafiezi ceva erai deja armonizat înăntrul tău. Într-o epocă de dezarmonie profundă, caligrafia este deja un act de autoexorcism”.

Dan C. Mihăilescu a avut întâlniri la Sibiu şi cu elevii de la Colegiul „Gheorghe Lazăr” şi cu studenţii de la Facultatea de Litere, în faţa cărora a susţinut conferinţa cu tema "Omul din scrisori la români".