"Dacă omenirii îi va fi hărăzit să supravieţuiască, atunci civilizaţia de mâine va trebui construită precum cea veche, adică pe liniile de forţă ale marilor tradiţii umaniste clasice, tradiţia în care a excelat vechea Grecie. Sigur, acum, că această tradiţie le aparţine tuturor, lui Shakespeare sau Tolstoi ca şi lui Sofocle, lui Einstein ca şi lui Euclide."
Aşa îi scria Marguerite Yourcenar lui Jean Balard în septembrie 1946 (v. „Lettres à ses amis et quelques autres“, Gallimard, 1995), reiterându-şi marea iubire pentru clasicitatea elino-latină, pentru idealul kalokagathiei, al armoniei şi împăcării fiinţei cu sine, cu natura, cu ceilalţi, cu viaţa şi moartea deopotrivă. Venind din partea unei conştiinţe scriitoriceşti pentru care intensitatea reflecţiei echivalează ardenţa senzorială, iar ethosul înalt, ca perpetuă provocare a limitelor, nu exclude, ci, dimpotrivă, include alchimia celor mai tulburi instincte şi impulsuri vinovate, convingerea de mai sus defineşte perfect perspectiva desăvârşitei clasicităţi întru care s-a format Marguerite Yourcenar. Autoarea strălucitorului, hipnoticului monolog din „Memoriile lui Hadrian“ (1951, fără îndoială, una dintre marile cărţi ale veacului XX) şi a unei opere dense şi profunde, în care filosoficul, etnologia şi pitorescul balcanic se întretaie fermecător cu mistica, alchimia şi subteranele psihanalizei, Marguerite Yourcenar nu este „doar“ prima femeie aleasă în Academia franceză (1980), ci un adevărat manual de educaţie. O energie magnetizant-formatoare la modul paradoxal, pentru care tocmai păcatul şi culpa morală asigură combustia moralităţii înalte, ambiguitatea şi aporiile simţurilor fertilizează unitatea şi fervorile credinţei, în vreme ce abaterea, pulsiunea eretică, locuirea în hybris sunt menite să umple, să resemnifice şi chiar să salveze destinele aparent livrate eşecului.
„Cu ochii deschişi“, cartea de convorbiri cu Mathieu Galey, tradusă de Elena Bulai la Editura Curtea Veche, este un regal pentru admiratorii autoarei, dar şi o perfectă iniţiere pentru „neofiţi“. Rând pe rând ni se înfăţişează copilăria, absenţa mamei şi fascinaţia târzie a tatălui („pe Ibsen, Nietzsche şi Tolstoi i-am citit împreună cu tata“), libertatea mediului natural („la Mont Noir, acolo am învăţat să iubesc tot ce iubesc şi astăzi: iarba şi florile de câmp, livezile, brădetul şi caii, capra mea căreia tata i-a aurit coarnele, iepuraşii alergând liberi la marginea pădurii“), profunzimile culturii clasice asimilate firesc, bogat şi definitiv (la opt ani citea Aristofan şi Racine, Chateaubriand şi Dante, „când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul, pentru că acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în memoria omenească“), preferinţele literare (Proust, Gide, Montherlant, Hardy, Ibsen, Tolstoi, Montaigne, Balzac, Saint-Simon, Conrad, alături de Marasaki Shikibu - „un Proust al Evului Mediu nipon, o femeie de geniu“), deplierile motivaţiilor delicate (respectiv lesbianismul asumat al autoarei şi problema bisexualităţii sunt racordate la utopia erosului sacralizant: „în ziua în care i se va fi restabilit sacrului un loc în domeniul sexualităţ ii, totul va merge mai bine“), frenezia trăirilor şi acţiunilor ecologice, paralel cu catolicismul (bine moderat de respectarea celorlalte credinţ e - „oamenii care nu au educaţ ie religioasă, sau care au primit o educaţie laică aridă, au rămas opaci faţă de adevărurile mistice sau faţă de sacrul cotidian“), preocupările pentru magie, ocultism şi alchimie, credinţa în „enorma contribuţie a hazardului în toate“, cultul tradiţiilor locale, ironizarea fără drept de apel a egalitarismului, rasismului şi feminismului.
Ca şi la Ernst Jünger, natură subtil-confină, totul respiră amplu, acaparator, aproape narcotic, un conservatism organic şi nobil. Radicalismul aristocratic al unei excepţionale forţe spirituale şi afective. „Sunt împotriva a tot ce este artificial. Spiritul trebuie să acţioneze conform cu el însuşi, cu propriile sale legi, fără cârje, fără catalige.“
Recomandările noastre
