Nu trebuie să ai 60 de ani şi să treci printr-un infarct ca să înţelegi rostul adânc al înţelepciunii dictonului „grăbeşte-te încet”.
Să accepţi că binefăcătoarea lentoare a mâncatului de plăcere, cultivarea taclalei, a tihnei, a preludiilor şi postludiilor erotice prelungite, plecatul la slujbă, la spectacole, spre aeroport sau la gară cu ceva timp înainte, ca să te scuteşti de fugăreală, sufocare şi ochi injectaţi de spaimă, respectarea voluptuoasă a hobby- urilor (drumeţii, grădinărit, lectură-n hamac, fotografiat, colecţii de una de alta) - sunt tot atâtea şanse de jubilaţie, detensionare şi regenerare, care prelungesc viaţa în chip plăcut. Şi care, în orice caz, sunt de departe preferabile mâncatului în picioare, bulucelii disperate la metrou, obsesiei ceasului, autobiciuirii din carierism, sexului scurt şi poticnit, robotizării, isterizării şi idiotizării prin viteză sterilă şi decerebrare sistematică.
O binevenită „provocare adresată cultului vitezei” este cartea lui Carl Honoré „Elogiu lentorii”, tradusă de Roxana Popescu, apărută la editura Publica.
Jurnalist scoţian trăitor la Londra, din 1991 reporter în Europa şi America de Sud (trei ani la Buenos Aires), cu semnătură în Observer, The Economist, Huston Chronicle, Miami Herald ş.a.), Carl Honoré s-a dedicat mişcării SLOW - însănătoşire prin încetinire, într-o traducere liberă. Într-o vreme care a lansat hidoasa manieră de adormit copiii prin rezumarea în şaizeci de secunde, pe CD, a marilor basme ale omenirii (The One-Minute Bedtime Stories), când în Japonia karoshi (excesul de muncă) a făcut 143 de victime numai în 2001, iar în Marea Britanie, din cinci mii de angajaţi chestionaţi într-un sondaj, şaizeci la sută au declarat în 2003 că nu-şi permit să-şi facă toate zilele de concediu, „Elogiu lentorii” a fost deja tradusă în treizeci de limbi şi este o convingătoare pledoarie, nu pentru ritmul de melc, ci pentru „mişcăte repede a tunci când trebuie să fii rapid şi fii lent atunci când e nevoie. Caută să trăieşti în ritmul pe care muzicie nii îl numesc tempo giusto, viteza po tri vită”.
„Nu este o coincidenţă că naţiunile cele mai rapide au locuitorii cei mai supraponderali. Mai mult de o treime dintre americani şi o cincime dintre britanici sunt clinic obezi. O cercetare naţională a descoperit în 2002 că o treime dintre bărbaţii japonezi de peste treizeci de ani sunt supraponderali”. „Som nolenţa produce mai multe accidente de maşină decât alcoolul”. Accidentele mortale de maşină cauzate anual de viteză însumează în lume 1,3 milioane de persoane, dublu faţă de 1990. Jumătate dintre englezi declară că munca febrilă i-a îndepărtat de petreceri şi plăceri. Psi hanaliştii sunt pretutindeni asaltaţi de numărul tot mai mare de nevroze, fobii, depresii, ca să nu mai vorbim de infinitatea năvalnică a disfuncţiilor sexuale cauzate de stress, abuz de alcool şi medicamente euforizante, de sporul cancerului de stomac şi maladiile neurocardiace provenind de la tensiune şi presiune, de la munca autoflagelantă şi excesul de produse stimulatorii. „Am pierdut arta de a nu face nimic, de a ne distanţa de zgomotul din jur şi de tot ce ne poate tulbura, am uitat să încetinim ritmul, să rămânem noi înşine cu gândurile noastre”.
Să nu cumva să-l credeţi pe autorul nostru un fariseu care se face că nu ştie ce greu se câştigă bucata de pâine şi ne recomandă să stăm toată ziua cu burta-n sus, la pescuit sau printre răsadurile din grădină. Nicidecum. Toate cele obligatorii ale zilei rămân la locul lor, cariera şi eficienţa primează, numai că pledoaria vizează buna încetinire a ritmului în alimentaţie (campania slowfood, sediul mişcării fiind în oraşul italian Bra : deja 78.000 de membri în peste 50 de ţări !), cât mai mult timp petrecut în aer liber, sport şi natură, viaţa sexuală (încercarea tehnicilor tantra), metode de relaxare, umplerea înţeleaptă a timpului liber, apariţia „oraşelor lente”, favorizarea homeoterapiei, reducerea orelor Tv. (din 1995 există în SUA o mişcare care a propus închiderea televizoarelor pe tot cursul lunii aprilie, la care s-au raliat numaidecât peste şapte milioane de oameni), plus arhitectură retro (adevărata civilizaţie de azi refuză betonul şi plasticul şi preferă lemnul, stuful, chirpiciul, varul).
Pe scurt, filosofia strămoşilor din zilele de seceră sau coasă: pe timpul vipiei, la prânz, bolul de mămăligă mestecat încet şi puiul de somn sub coviltir.
Recomandările noastre
