DAN C. MIHĂILESCU: "N-am mai fost aşa de pufos legănat, alintat şi hipnotizat auditiv de o Voce de mai bine de 30 de ani...
.., din vremea „Teatrului radiofonic“, atunci când, tolănit pe sofa, cu faţa în sus, mâinile pe piept şi ochii închişi, mă predam levitaţiei produse de glasul fără pereche al lui Vraca şi Manolescu, Giugaru şi Birlic, Cotescu şi Codrescu, Calboreanu şi George Constantin."
Andrei Pleşu citind integral, cale de patru ore şi ceva, „Craii de Curtea Veche“, romanul lui Mateiu Caragiale din 1929, cel care acum câţiva ani a fost plebiscitat de-o sută de critici şi istorici literari drept cel mai reprezentativ roman din literatura română. Este cea mai recentă apariţie (4 CD-uri) din seria de audiobook-uri editate la Humanitas Multimedia, după tulburătoarea lectură tolstoiană a lui Victor Rebengiuc („Moartea lui Ivan Ilici“), după inteligenta sculptare-n rostire a „Elegiilor“ lui Nichita Stănescu de către Oana Pellea, după suita captivantă de autolecturi Pleşu-Liiceanu-Patapievici, cele 10 CD-uri în care Neagu Djuvara ne face dulce-amar-digerabilă istoria românilor... şi câte altele.
Deprins cu o lectură mentală lenevoasă şi tandră, gen Dinu Ianculescu („Craii“ lui Mateiu au adeseori fraze de-o sută de cuvinte, cu ample falduri digresive, biciuite ritmic de percuţia virgulelor şi ispitele parantezelor), curgând greu ca mierea, ori ca desfăşurările senzuale ale brocarturilor, am fost şocat iniţial de ritmul alert şi viril impus lecturii. Într-o cadenţă perfectă, susţinută de-o respiraţie incredibil de amplă, când ludic-jubilativă sau cinicinsidioasă, când aburos melancolică, vocea lui Andrei Pleşu se pliază perfect pe coticirile şi capriciile frazării labirintice, mângâind şi ţesălând cuvintele ca pe caii (şi femeile) de rasă, timbrând tot acest univers de splendori morbide, orori crepusculare şi reverii ale destrăbălării şi destrămării cu o horbotă de sonorităţi catifelate. Timbrul vocii înfăşoară textul - aşa de condimentat, parşiv, ambiguu şi nu o dată coroziv - într-o textură sonoră nu doar seducătoare, dar oarecum paradoxală, de suport inefabil, un soi de azbest ignifug, sau un giulgiu miraculos, sub care totul moare numai spre a reînvia întărit spectaculos.
Asta din două motive. Întâi, că Pleşu vine spre Mateiu nu dinspre Lampedusa, să zicem, ci - esenţială diferenţă de poziţionare - dinspre Caragiale tatăl, trecând adică aburosul paseist şi melancoliile cu blazon în planul doi, oferind prim-planul realismului sarcastic al viziunii, cruzimilor de limbaj şi atitudinilor cinice, şocante, amorale prin pitorescul ce sfidează opţiunea, verdictul.
În al doilea rând, dacă vei fi făcut greşeala să vezi în „Craii de Curtea Veche“ numai suprafeţele evocativului nostalgic, alegând doar dandysmul, boieria, butaforia, dulcea stilistică a pierzaniei prin hedonism levantin, apoi lectura lui Pleşu te obligă la reconsiderarea sensurilor romanului. Odată intrat în mandala vocală, te predai necondiţionat strălucirilor drăceşti, puroaielor perlate, destinelor istorisite, care ţâşnesc violent, orbitor şi cavalereşte, precum nuferii din mâzga bălţilor. Vocea lui Pleşu în gura spurcată, răţoindu-se bubos, a lui Pirgu, crâncenul raisonneur al fabulei! Pleşu povestindu-l mieros-parşiv pe alde Poponel, lăsându-se sorbit de talentele ucigătoare ale Raşelicăi, rostind cu vădită plăcere familiară „cari“ în loc de „care“, intonând imnurile de amurg ale lui Pantazi şi Paşadia, mirându-se în final de chipul izbăvit prin moarte al Penei Corcoduşa!
Dar dincolo de farmecele de netăgăduit ale liniei Ion Ghica - Nicolae Filimon, cel mai tulburător sună aici partitura Valahiei ca „ţară nărăvită“, cum spune Mateiu. Sau „ţară netocmită“, cum spunea Caragiale tatăl. O ţară pe care, cum bine se vede, din cât încerci mai abitir s-o părăseşti, lăsând-o pradă netrebniciei sale, dintr-atâta te grăbeşti s-o regăseşti euforic (spre jubilaţia veşnicului Gorică Pirgu).
Uneori cărţile de auzit spun mai mult decât lectura propriu-zisă, fie ea şi una „căftănită“.