"Da, am iubit-o pe Zoia Ceauşescu!"

EXCLUSIV EVZ. "Fiica faraonului", Zoia Ceauşescu, va deveni o Julietă a literaturii. Scriitorul Petru Popescu aşterne pe hârtie, după 35 de ani, povestea de iubire imposibilă trăită alături de fiica dictatorului, în romanul "Supleantul".

EVZ: „Petru Popescu a ştiut ce vrea. A avut o dragoste statornică. A avut o obsesie“, spunea George Pruteanu într-o cronică. Povestiţi-mi despre dragostea statornică şi obsesia dv. Petru Popescu: Dragostea statornică a fost pentru Bucureştiul meu natal. Obsesia a fost cu literatura şi cu firea omenească, desigur, dar şi cu puterea absolută din România. Dacă erai un artist important, trebuia să joci faţa-ascunselea cu puterea şi, cu cât erai mai citit, cu atât erai mai pândit de putere. Mai cu seamă când la cititori s-au adăugat personaje importante ale oligarhiei, inclusiv odrasla cea mai iubită a „faraonului României“, cum îi spuneam eu lui Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o pe Zoia, despre care vreţi să scrieţi? Ce v-a atras la ea? Prima mea conversaţie cu Zoia a fost într-un avion pe ruta Berlin Est-Bucureşti şi am aflat că mă citea. Apoi a avut loc o prietenie, extrem de scurtă, de nici măcar un an. La sfârşitul ei, Zoia mi-a dat un sfat pe cât de important pe atât de neaşteptat şi chiar de periculos pentru ea: „Salvează-te!“ Paradoxal, să fug spre libertate a fost îndemnul ei la sfârşitul raportului pe care l-am avut, pe care vreau să-l descriu în scris.   Era Zoia „uşuratică“, aşa cum spune Alex. Ştefănescu? Uşuratică pentru cineva trăind atât de sus în societate e un termen incompatibil. La culmea puterii, poţi face orice. S-a dovedit că, dacă a fost sălbatică şi şocantă în tinereţe, Zoia a putut fi matură şi tragică mai târziu. Cum se simţea un tânăr scriitor român în poziţia de amant al fiicei dictatorului? Zoia a fost o persoană deosebită şi fascinantă şi o prizonieră a destinului de familie. Da, am iubit-o pe Zoia Ceauşescu. E adevărat că v-a despărţit Securitatea? Despre ce-a gândit cuplul Ceauşescu, ori dacă Securitatea a ajutat să se răspândească zvonul acelei idile, nu posed nimic documentat, dar ştie toată lumea că, la un moment dat, toţi ochii puterii şi ai publicului erau aţintiţi asupra mea şi asupra noastră. Atunci mi-am pus, şi mi-a pus chiar Zoia, întrebarea tulburătoare: „Ce crezi că o să se întâmple cu tine şi cu scrisul tău?“. Deci mi-a spus ce ştiam deja: un scriitor responsabil şi mândru de valoarea scrisului lui putea fi silit să devină gigolo, şi erotic, şi politic. Mi-aş fi pierdut şi mândria, şi poate şi posibilitatea de a scrie. Nu exista altă alegere decât fuga? Multe amănunte ale deciziei de a fugi, inclusiv singura mea discuţie între patru ochi cu Ceauşescu însuşi, au fost descrise în cartea „Întoarcerea“ („The Return“, Grove Press, New York), pe care vreau s-o republic în România, fiindcă acum câţiva ani a trecut aproape neobservată, şi e o carte care poate fascina publicul. Cum a reacţionat ea la plecarea dv.? Aţi mai ţinut legătura după aceea? Nu am ţinut legătura, pentru că m-am gândit că e util. Afară de faptul că mi-am căpătat paşaportul de la Ceauşescu însuşi (scena şi circumstanţele sunt descrise în „Întoarcerea“), şi el a luat fuga mea ca pe un afront personal, vezi persecuţia cărţilor şi a numelui meu în public, efectiv mă temeam să nu-i creez probleme. De altfel, nu credeam că ne vom revedea, pentru că nu mă aşteptam să se prăbuşească Rusia sovietică, deci nici să cadă comunismul în România. Vă pare rău că n-aţi revăzut-o? Când am revenit prima oară în România, în 1992, după optsprezece ani de absenţă, voiam s-o văd, dar avusese loc Revoluţia, părinţii ei fuseseră executaţi, mi s-a spus că nu mai era cea care mi-o aminteam. Mi s-a spus că trăieşte într-o retragere aproape monahală. Am amânat să încerc s-o văd. Am făcut o greşeală. Apoi s-a îmbolnăvit şi s-a stins repede, lucru pe care l-am aflat din ziare. Care e primul lucru care vă vine în minte când vă gândiţi la ea? Puţini oameni mi-au dat mai clar sentimentul că libertatea are atâta valoare. Pentru că Zoia, pe care mi-o amintesc ca fiind lipsită de experienţă şi răsfăţată, dar în acelaşi timp fragilă şi înduioşătoare, a fost prizonieră notorietăţii încă din adolescenţă, şi a rămas prizonieră. Bun material de literatură, dar ce norocoasă ar fi fost dacă ar fi putut să aleagă o altă viaţa. Dar oamenii prea notorii nu pot evada din identitatea iniţială, şi nici ea n-a putut. A avut parte să guste excepţionalitatea, dar nu şi aventura. Şi iată că excepţionalitatea o urmăreşte, şi dacă şi-a păstrat spiritul în eternitate, sper ca spiritual să zâmbească cu simplitatea ascunsă pe care i-am intrezarit-o acum treizeci şi cinci de ani.  

„URME ÎN TIMP“   „O palpitantă aventură, un roman optimist“   EVZ: Ce însemna să fii un scriitor de succes, de tip americănesc, în lumea cenuşie comunistă de atunci? Ce înseamnă şi în lumea multicoloră a culturii libere de acum. Toată lumea admira succesul, dacă e rezultatul talentului. Multă, foarte multă lume, îl neagă din invidie. (Nu pot să pun decât pe seama invidiei anomalia că eu nu sunt încă membru al Academiei Române! Dar sunt negat şi de unii confraţi americani, enervaţi că un neamerican a putut ajunge atât de cunoscut.

Petru Popescu: Cum aţi început să scrieţi cărţi pentru copii şi adolescenţi? Sper să fie citit romanul „Urme în Timp“ (Corint Junior) pentru că, în afară de faptul că conţine o palpitantă aventură, e un roman optimist. Vă promit, orişicui, de orice vârstă, că dacă deschideţi şi citiţi „Urme în Timp“ veţi retrăi tinereţea extraordinară a experienţei supravieţuirii.

Un roman, tradus de Cristina Jinga, de aventuri despre descoperiri şi supravieţuire. Jack Conran nici nu-şi poate imagina un mod mai plăcut de a-şi petrece vacanţa decât studiind leii din Tanzania împreună cu tatăl lui, om de ştiinţă. Este încântat când acesta îl invită să participe la o expediţie în Cazanul Vrăjitoarei, un crater neexplorat şi străjuit de furtuni din savană. Dar când avionul lor se prăbuşeşte, Jack se trezeşte rănit şi singur în mijlocul sălbăticiei forfotind de prădători flămânzi. Asta, până când face cunoştinţă cu misterioasa creatură care i-a salvat viaţa. Luptându-se cu leii şi cu vitregiile naturii, Jack se străduieşte să supravieţuiască. Dar dacă vrea să se întoarcă viu la civilizaţie, trebuie să afle, mai întâi, fantasticele taine ale naturii — şi ale tatălui său —, ascunse de prea multă vreme.

„SUPLEANTUL“, ROMANUL UNEI IUBIRI   „«Sportul sexual» a fost rebeliunea Zoiei împotriva părinţilor“ EVZ: Veţi scrie povestea cu „fiica faraonului“? Petru Popescu: Interesant este că ai mei copii, născuţi în California, sunt şi ei fascinaţi de acea parte a vieţii mele, ultimul meu an în România înainte să fiu silit să fug. Chloe Popescu, studentă la Jurnalistică în Washington DC, mă pisează, nici mai mult nici mai puţin: „când scrii povestea cu «fiica faraonului»?“ Cum veţi construi „Supleantul“, în care descrieţi această iubire imposibilă? „Supleantul“ (în discuţia cu editorii mei din New York, Simon&Schuster, l-am numit „The Last Dissident“) va fi un roman direct şi modern, de cam 250 de pagini, despre ultimul meu an în România - o lucrare bazată pe fapte reale. Protagoniştii sunt: fiica dictatorului, tânărul artist apărut în viaţa ei în mod neprevăzut şi forţând-o să „se uite în oglindă“ şi dictatorul („faraonul României“, cum îi spuneam eu pe atunci). Fiica, deşi nesigură şi răsfăţată, doreşte să fie iubită cu adevărat; „sportul sexual“ a fost rebeliunea ei împotriva părinţilor şi a mediului în general. Ce înseamnă să fii un „supleant“? Scriitorul, luptând să rămână inocent în artă, bănuieşte cât de precar e succesul lui într-o lume atât de controlată. Pactul lui cu regimul, situaţia de „supleant“, l-a făcut ca să poată să scrie sincer pentru acei cititori necunoscuţi - anonimii carei strâng mâna pe neaşteptate în tramvai, zeţarii care-i tipăresc ediţii extra ca să le vândă la negru, colegii de şcoală şi liceu, tinerii, tinerii de oriunde, din toată România.

Cum reacţionează dictatorul? Dictatorului (care e în felul lui un patriot tragic) nu-i pasă de artişti decât ca să-şi consolideze propriul piedestal. Dar fiica puterii îl citeşte pe scriitorul tineretului tocmai când România „iese la suprafaţă“ vizavi de propria ei identitate ca naţie. Deodată, scriitorul tineretului i-ar putea fi util dictatorului. Fixaţia fiicei pentru scriitor, de asemenea, i-ar putea folosi. Scriitorul îşi face şi el un plan: să se apropie de vulcanul puterii şi să se uite în crater! Fără să ştie bine de ce: din simpla curiozitate? Dar imediat îi devine clar că scrisul lui liber şi, deci, inocenţa lui vor continua numai în funcţie de psihopatia progresivă a dictatorului. Un roman pe acest subiect nu va răni anumite sensibilităţi? Vreau să fiu clar: n-am de gând să scriu simplist ori trivial despre epocă ori persoane, chiar dacă romanul va fi senzual şi de citit cu sufletul la gură. De la primele pagini, suspansul e bazat pe dinamica narativă fata-artistul. Îl va atrage fata „la aşternut“, tocmai când dorinţa de a fi iubită cu adevărat înfloreşte în ea? Intrigă şi Iubire e cea mai de succes formulă a prozei. O vor face ori n-o vor face şi ce va fi, o romanţă sinceră poate? Chiar dacă de numai câteva zile sau ore, înainte ca dragonii puterii să intervină? Celălalt element al suspansului este: cine va folosi pe cine? În acest joc bizantin, dictatorul şi fiica lui sunt versaţi, iar artistul e începător. Afecţiunea poate învinge vanitatea? Oricum, nu există conflict mai interesant decât o femeie decisă să aibă un bărbat, dar a cărei comportare se schimbă, afecţiunea învingând vanitatea, pentru că... bărbatul respectiv atinge corzi ascunse din inima ei. Ce evocare aş scrie despre sufletul femeii românce în general! - acea femeie a tânjit mereu după iubirea adevărată. Zoia e Julieta în căutarea lui Romeo prin hăţisul spionajului de palat, al intereselor camarilei şi al planurilor nebuneşti ale propriului ei tată.   Cât de prinsă a fost Zoia în caruselul erotic?  Între cei doi se petrece o „folie a deux“, fiica mărturisindu-se complet, asumându-şi un risc de respingere pe care nu şi l-a asumat niciodată şi dându-şi seama că e mai captivă erotic şi existenţial decât el. Dar el e mai vulnerabil în altfel: scrisul îi e natură şi viaţă, chiar şi pe altă orbită, pe altă planetă, în altă limbă.

Nu v-a tentat totuşi să deveniţi un scriitor “de curte” al Ceauşeştilor? În scena finală, într-un muzeu, cei doi privesc împreună un tablou de Tintoretto: “Paradisul în palatul ducal al Veneţiei.” Cei doi discută această temă: A fost Tintoretto un artist de curte? Vai, da, a fost. Tintoretto a fost protejatul Papei, a fost înnobilat de dogele Venetiei, a fost răsfăţat de prinţii Europei – dar toţi aceşti potentaţi nu i-au ameninţat arta, ci i-au sustinut-o şi ajutat-o să înfloreasca. Ceea ce nu e posibil pentru un artist la curtea unui dictator ca faraonul României. Pentru scriitor, scrisul liber e singurul lui destin valabil, e singurul mod de a rămâne în istorie.

Dar “fata faraonului” în ce destin se înscrie? w Pentru fata faraonului, destinul e cu totul diferit: ea face deja parte din istorie, dar nu ca o femeie liberă, ci ca o prinţesă prizonieră. Înţelegându-se pe sine, şi pe bărbatul din faţa ei, ea îi şopteşte un sfat pe cât de important pe atât de neegoist: salvează-te! 

Nu cred că e nevoie sa dezvălui deznodamântul. Romanul vreau să-l scriu în româneşte întâi fiindcă seva cea mai bogată şi intimă a ce s-a întâmplat atunci o simt, desigur, în româneşte. Cred că are potenţial de film, şi de prima carte într-o serie despre istoria României între ’75 – ‘95. În orice caz, ca roman, subliniez categoria roman, ce poate fi mai de dorit de cititori decât povestea unei iubiri imposibile, cu personaje care au intrat în legendă? POVESTE

Pasiune fulgerătoare > Dincolo de succesul de necontestat al cărţilor sale scrise şi apărute în perioada comunistă - „Prins“, „Dulce ca mierea e glonţul patriei“, „Sfârşitul bahic“, „Copiii Domnului“, „Întoarcerea“ -, scriitorul Petru Popescu este celebru în „folclorul“ literar românesc şi prin povestea de dragoste din anii ’70 cu Zoia Ceauşescu, unica fiică a cuplului de dictatori. Zoia a fost răpită de moartea necruţătoare în noiembrie 2006, iar Petru Popescu, în vârstă de 64 de ani, a început să scrie un roman despre povestea sa de dragoste cu „fiica faraonului“, pe care-l va intitula „Supleantul“ . > Petru Popescu a cunoscut-o pe Zoia în 1971 şi i-a trezit o pasiune fulgerătoare fetei dictatorilor, însă el a refuzat compromisul şi a plecat doi ani mai târziu definitiv în Statele Unite ale Americii. Petru Popescu s-a impus aici drept romancier şi autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood. În prezent locuieşte în California, împreună cu familia. Bestsellerul „În coasta lui Adam“ („Almost Adam“, 1974) s-a vândut în America în peste un milion de exemplare. > De curând, scriitorul tocmai a lansat la Editura Corint Jr. cartea „Urme în timp“. Romanul „Supleantul“ va apărea cel mai probabil la Editura Curtea Veche, unde scriitorul va publica şi „Girl Mary“, care apare la anul la New York, la Simon&Schuster.

> Este căsătorit cu scenarista şi jurnalista Iris Friedman, cu care are doi copii. După nu a putut fi prezent la înmormântarea tatălui său, Radu Popescu (cronicar dramatic , a condus revista ,,Teatrul" în perioada 1969-1973). S-a întors prima dată în ţară în 1992, iar anul acesta a vizitat ţara noastră în mai  şi s-a întâlnit  cu scriitori, cititori, prieteni, pentru un dialog interactiv şi o sesiune de autografe la Uniunea Scriitorilor.

Petru Popescu alături de soţia sa Iris Friedman şi fiica lor Chloe, în mai 2008, la Bucureşti

EPOCA DE AUR. Familia Ceauşescu - Zoia, Elena, Nicolae şi Nicu, pe vremea când odraslele erau tinere şi neliniştite

Duminica viitoare, numai în EVZD, un articol de excepţie: „Iubirile interzise ale Zoiei Ceauşescu“