Dacă în alte epoci statele doreau și se luptau să adere la Uniunea Europeană – nu numai la piața comună și libera circulație, ci și la participarea la decizii – astăzi se anunță alegeri europarlamentare, în mai 2019, în care vom avea cu certitudine două grupuri europarlamentare, unul eurosceptic – rezervat și gata să voteze împotriva oricărui pas înainte spre integrarea mai departe la nivel european –, altul anti-european de-a dreptul, adică luptând pentru destrămarea UE.

Dezbaterea privind motivele acestei tendințe sunt importante și au ajuns departe. Mai întâi se vorbește despre deficitul democratic al organismelor de la Bruxelles, a unui control redus al Parlamentului European asupra Comisiei, a intervenției suplimentare și decisivă a statelor, prin Consiliul European, și chiar a lipsei de înțelegere și interes a cetățeanului în alegerea Parlamentului European, de unde un deficit de legitimitate al acestor aleși. Pe de altă parte, e o întreagă dezbatere asupra „puterii celor nealeși”, respectiv a componentei Comisiei și birocrației europene care are nu rareori preeminență, în domeniile convenite, asupra conducerilor statelor suverane.

Dar aceste dispute nu au ajuns încă să pună sub semnul întrebării, pentru moment mai degrabă indirect decât direct, cu excepția Marii Britanii, supremația suveranității naționale asupra legislației europene, respectiv constituționalitatea Acordurilor de aderare la Uniunea Europeană.

Într-un fel sau altul, e vorba despre o comparare a celor două componente ale dreptului și stabilirea unei preeminențe naționale, pe principiul că acordul de aderare nu este altceva decât un act suveran de voință ce poate fi luat înapoi, ca în cazul Marii Britanii, pe baza referendumului.

Firește că putem vorbi fără dubiu despre faptul că Acordurile de Asociere sunt acte de voință ale statelor. Altfel nu ar fi semnate și ratificate, pe baza legislațiilor naționale, de fiecare stat membru. Și atunci când un stat se opune – vezi cazul Olandei și Franței la Tratatul Constituțional – acordul european nu poate intra în vigoare, chiar dacă a fost negociat, semnat și ratificat de toate celelalte state.

Însă acordurile ce marchează apartenența la UE nu sunt Tratate internaționale clasice și simple. Pentru că în interiorul lor se află și un transfer de atribuții, de administrare a suveranității, alții susțin chiar un transfer de suveranitate, el se realizează nu numai de către conducerea unui stat, ci trebuie ratificat de către cetățeni. Este și cazul Acordului de Aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Deci puterea sa de acțiune excede legile simple ca nivel de funcționare, mai mult, echivalează cu modul de votare a Constituției și amendamentelor constituționale, deci poate fi lesne plasat pe nivelul Constituției statelor respective.

De aici și dezbaterea anterioară: poate un stat încălca sau știrbi voința cetățenilor săi luată la momentul integrării/aderării la Uniunea Europeană? Evident că nu o poate face în afara unui acord explicit privind un referendum popular de ieșire din Uniunea Europeană, respectiv anularea în tot a acordului în sine. Dacă e așa, dacă un Tratat de Aderare la UE are valoarea Constituției ca legitimitate și mod de validare, cine garantează respectarea Tratatului cu valoare constituțională? În cazul Constituției avem Curtea Constituțională. Dar în cazul Tratatului de Aderare la UE?

Există un precedent în jurisdicția Curții Constituționale a României, și el se referea la angajamentul privind energia eoliană și acordul din cadrul uniunii Energetice. Atunci Curtea Constituțională a decis preeminența Tratatului de Aderare în raport cu legislația și a conchis neconstituționalitatea legii pe această bază. Nu vreau să discut valoarea de precedent sau regularitatea subiectului, doar întreb în ce măsură Curtea Constituțională nu numai că nu va apăra Acordul de Aderare al României și Bulgariei la UE, cu anexa sa obligatorie 10 despre angajamentele și crearea/acceptarea la aderare a Mecanismului de Cooperare și Verificare pe justiție.

Dar chiar judecă direct sau indirect, pe baza ignorării angajamentelor din cadrul acestui acord ratificat de Parlament și validat prin referendum de cetățenii români, constituționalitatea prevederilor Acordului de Aderare. O problemă de drept constituțional, dar mai mult, o problemă cât ieșirea României din Uniunea Europeană pe baza nerespectării și de către Curtea Constituțională a acestui acord ratificat de către poporul român.