De-a lungul timpului, mai mulţi conducători ai cluburilor de fotbal au urmat calea, aparent cea mai uşoară, de obţinere a performanţei şi a rezultatelor: investiţiile masive. Ultimul dintre aceşti „milionari” ai fotbalului este Florentino Perez, care a revenit la şefia lui Real Madrid în încercarea de a reinstaura o nouă „eră galactică” pe „Santiago Bernabeu”.
Florentino Perez este varianta modernă a lui Alfonso Senior Quevedo, fondatorul clubului columbian Millionarios Bogota şi primul preşedinte care a aplicat modelul. Florentino Perez se află pentru a doua oară la conducerea clubului Real Madrid. Magnatul construcţiilor şi-a început a doua domnie la fel ca şi pe prima - cu bulversarea pieţii transferurilor.
După ce a fost ales preşedinte în 2000, prima lovitură dată de Perez a fost aducerea portughezulului Luis Figo, care la acea vreme a fost cel mai scump jucător din istorie. Apoi, au urmat alţi jucători de marcă (Zinedine Zidane, David Beckham, Ronaldo), iar pe „Santiago Bernabeu” a luat fiinţă „Realul galactic”. Strategia a fost inspirată, cel puţin o perioadă, clubul câştigând şase competiţii importante, atât pe plan intern, cât şi internaţional.
Revenit, la începutul verii, în fotoliul de preşdinte al clubului, Perez a realizat deja patru transferuri de marcă: Cristiano Ronaldo - 93 de milioane de euro, Kaka - 64 de milioane de euro, Karim Benzema - 35 de milioane de euro şi Raul Albiol - 15 milioane de euro. În total, 211 de milioane de euro, iar Perez îşi doreşte încă un jucător de clasă. Cu toate aceste investiţii, nimic nu este încă sigur la Real Madrid. Tot ce a făcut Florentino Perez a fost să ridice mult miza unui joc deja foarte scump.
Eduardo Agnelli, omul care a inventat un mit: Juventus
În iulie 1923, an în care a luat formă şi competiţia internă reunită a cluburilor de fotbal din Italia, Eduardo Agnelli, care făcea parte din una dintre cele mai puternice familii din „Peninsulă” (tatăl său, Giovanni fondase, în 1899, compania FIAT), este ales noul preşedinte al clubului Juventus Torino. Imediat, Eduardo începe să întărească echipa, însă şi să îmbunătăţească imaginea clubului, formând „Stilul Juventus: eleganţă, profesionalism şi mentalitate de învingători”. Agnelli realizează, un an mai târziu, primul transfer, fundaşul echipei Pro Vercelli, Virgini Rosetta, ajungând la Torino în schimbul sumei de 50.000 de lire şi având un contract de 6.000 de lire.
Mai mult, Eduardo Agnelli a adus un antrenor străin la echipă, pe ungurul Jeno Karoly, care a primit o primă de instalare de 2.500 de lire, o săptămână de vacanţă plătită de club şi 10.000 de lire primă dacă va câştiga titlul de campioană - titlu care a venit în 1926, al doilea din istoria clubului. A mutat echipa pe stadionul Corso din Marsiglia, cu o capacitate de 15.000 de spectatori, pe care a reuşit să îl doteze şi cu o instalaţie de nocturnă.
Au urmat câţiva ani fără mari succese importante (chiar şi în aceste condiţii, numărul suporterilor juventini creştea vertiginos), însă, între 1931 şi 1935, Juventus a reuşit cinci titluri consecutive în Italia - performanţă egalată doar de AC Torino, marea rivală locală a „alb-negrilor”. Mulţi dintre jucătorii care alcătuiau Juventusul primei jumătăţi a deceniului patru au adus şi primul titlu mondial al Italiei la fotbal, obţinut în 1934. În iulie 1935, la 12 ani de la preluarea clubului, Eduardo Agnelli a murit într-un accident aviatic, iar evoluţia echipei a suferit în sezoanele care au urmat.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, familia Agnelli a continuat să investească cu înţelepciune în club (în general, urmând deviza „Îl cumpărăm pe cel care ne învinge”) şi Juventus devenit cea mai titrată echipă din Italia (27 de titluri) şi singura grupare europeană care a câştigat toate competiţiile internaţionale posibile. Vicente Calderon nu a reuşit să învingă hegemonia Realului
Când prosperul om de afaceri Vicente Calderon a decis să preia preşedinţia echipei Atletico Madrid (1964), club aflat într-o gravă criză, atât de natură sportivă, cât şi financiară, nimeni nu se aştepta ca gruparea din districtul Arganzuela să redevină echipa de temut condusă de Helenio Herrera la începutul anilor '50, sau chiar cea din primii doi ani ai deceniului şapte, perioadă care a adus singurul trofeu european al lui Atletico - Cupa Cupelor din 1962.
Prima acţiune a lui Calderon la club a fost să mute echipa pe un nou stadion - Estadio del Manzanares (arenă care astăzi îi poartă numele) -, dar şi să investească masiv în echipă, aducând jucători precum Luis Aragones, care avea să facă istorie şi ca antrenor la Atletico, Javier Irureta sau José Eulogio Gárate (de trei ori golgheter al Spaniei). Din nefericire pentru suporterii lui Atletico, stabilitatea economică şi calitatea echipei nu au fost suficiente în lupta pentru supremaţie cu marii rivali de la Real Madrid, care au dominat competiţiile interne în cei 20 de ani ai „erei” Vicente Claderon, câştigând 14 titluri de campioană. Atletico a reuşit doar patru, în timp ce FC Barcelona şi CF Valencia au obţinut câte un titlu de campioană. Patru Cupe ale Spaniei şi o Cupă Intercontinetală (1974), singura obţinută de o echipă care a pierdut finala Cupei Campionilor, completează palmaresul lui Atletico sub comanda lui Vicente Calderon.
În 1987, Vicente Calderon moare în urma unui infarct, în timp ce era preşedinte al clubului. Suporterii lui Atletico aveau să mai aştepte încă nouă ani până următorul succes major - titlul în Spania din 1996 -, obţinut sub comanda unui alt preşedinte celebru al clubului, Jesus Gil y Gil, care a preluat clubul după moartea lui Calderon, a investit masiv în echipă şi antrenori, însă, în final, afacerile nu tocmai „ortodoxe” ale controversatului om de afaceri spaniol au dus la retrogradarea echipei din Primera Division, în 2000. Massimo Moratti sau lungul şi costisitorul drum spre glorie
Massimo este al patrulea fiu al lui Angelo Moratti, patronul şi preşedintele grupării Internazionale Milano în perioada de aur a clubului, între 1955 şi 1968. Massimo Moratti şi-a construit un imperiu petrolier şi, în 1995, a readus Interul în familia Moratti. Împins de un orgoliu imens de a-şi egala tatăl, Massimo a cheltuit, până în acest moment, aproximativ 400 de milioane de euro cu transferurile jucătorilor, aducându-i pe stadionul Giuseppe Meazza pe Ronaldo, Christian Vieri, Hernan Crespo, Zlatan Ibrahimovici sau Patrick Vieira. Cu toate acestea primul succes intern a venit în 2005, când Inter câştiga primul trofeu în Italia după o pauză de 16 ani.
Profitând şi de scandalul „Calciopoli”, în care au fost implicaţi aproape toţi marii rivali ai clubului, Internazionale şi-a început hegemonia în Serie A, câştigând ultimele patru titluri de campioană a ţării. Cu toate acestea, clubul nu a avut succes pe plan extern, cucerind un singur trofeu - Cupa UEFA din 1998. În acest moment, echipa este antrenată de Jose Mourinho, însă fotbalul italian - cândva cel mai puternic din lume - pare să fi fost sufocat de investiţiile masive din Anglia sau Spania. Abramovici, primul oligarh al fotbalului
În iunie 2003, multimiliardarul rus Roman Abramovici a cumpărat clubul londonez Chelsea de la Ken Bates în schimbul sumei de 60 de milioane de lire sterline, însă rusul nu s-a oprit aici şi, în aceeaşi vară, a investit încă o sută de milioane de lire în transferurile mai multor jucători, printre care Claude Makelele, Joe Cole sau Adrian Mutu. Rezultatele? Echipa, pe atunci antrenată de italianul Claudio Ranieri, a ocupat locul doi în Premier League şi a ajuns până în semifinalele Ligii Campionilor.
Abramovici nu a fost deloc mulţumit de evoluţia echipei sub comanda lui Ranieri şi l-a adus pe Stamford Bridge pe proaspătul câştigător al Ligii Campionilor cu FC Porto, Jose Mourinho. Sezonul 2004-05 a fost cel mai de succes din istoria de 104 ani a clubului. Mulţumită şi achiziţiilor lui Arjen Robben, Petr Cech şi Didier Drogba, toţi aduşi la Londra în schimbul mai multor zeci de milioane de lire sterline, Chelsea a reuşit să câştige titlul şi Cupa Ligii în Anglia, însă s-a oprit din nou în semifinalele Ligii Campionilor. Seria de succese a continuat şi în 2006, când clubul şi-a apărat cu succes titlul în Premier League, oprindu-se însă încă o dată în semifinalele Ligii Campionilor.
Avea să fie ultimul titlu de campioană a Angliei, însă echipa a mai cucerit trei trofee majore pe plan intern: două Cupe ale Angliei (2007, 2009) şi o Cupă a Ligii, în 2008. Mai mult, echipa a ajuns şi în finala Ligii Campionilor, pe care a pierdut-o însă în faţa compatrioţilor de la Manchester United, în 2008. În cei şase ani de când conduce clubul, Abramovici a cheltuit peste 600 de milioane de lire sterline, şi, chiar dacă Chelsea a devenit o forţă majoră în fotbalul european, echipa nu a triumfat încă pe plan internaţional.