Perspectiva unui român din diaspora este cu adevărat aparte. Poate nu este ușor de definit cât de distinctă este, însă fără îndoială se deosebește profund de cea a românului care rămâne ancorat în pământul natal. Românul care explorează țări străine privește noua sa casă cu o sete de integrare, de reușită, de a se contopi în textura noii societăți pe care a ales-o. Cu toate acestea, un ochi și o ureche rămân întotdeauna ațintite către casa lăsată în urmă. Oricât de departe ar merge și oricât succes ar obține, românul nu va înceta să arunce o privire înapoi, să se întrebe dacă acasă oamenii cunosc și înțeleg triumfurile sale. Așa este românul: rareori mulțumit cu ceea ce are în țară, dar mereu purtând în suflet speranța unei schimbări în bine.
România îmi este binecunoscută. Am părăsit-o la vârsta de 11 ani, împreună cu părinții mei, la doar câteva luni după execuția lui Ceaușescu și a soției sale. În decembrie 1989, România a fost eliberată din lanțurile dictaturii comuniste, iar părinții mei s-au confruntat cu o întrebare profundă: să rămână sau să plece? Tocmai acum, când România părea să pășească pe drumul reformei democratice, să împacheteze totul și să pornească spre o țară mică, fierbinte și prăfuită din Orientul Mijlociu? Prietenii ne-au sfătuit să rămânem, bunicii ne priveau cu tristețe. „Poate ar fi bine să mai așteptați. Poate că e mai bine să vedeți cum evoluează lucrurile înainte să luați o decizie definitivă”, ne spuneau ei.
Totuși, părinții mei au ales să nu facă cale întoarsă. Odată cu prăbușirea regimului, procesul de emigrare a devenit mult mai rapid și mai simplu. În doar câteva luni, familia noastră a primit aprobarea de a pleca în Israel. În august 1990, în mijlocul unei veri toride israeliene, am aterizat pe aeroportul Ben Gurion, iar de acolo ne-am mutat la Haifa, pe malul Mediteranei. Ca un copil de 11 ani, nimic nu te poate pregăti cu adevărat pentru provocările unei noi vieți într-o țară democratică emergentă, confruntată cu numeroase provocări de securitate, dar oferind o calitate a vieții mult superioară celei din România.
Mulți emigranți aleg să uite țara lor de origine. Unii fac acest lucru dintr-o decizie conștientă, încercând să se adapteze mai rapid și mai complet în noua lor țară. Ei își investesc toate resursele în învățarea limbii, culturii și mentalităților, străduindu-se să înțeleagă regulile noii societăți. Alții, dimpotrivă, se agăță de rădăcinile lor. Procesul de emigrare este anevoios, iar un ancoraj psihologic și cultural poate ușura adaptarea. Noi am ales această a doua cale și nu am renunțat nicio clipă la România. La un an după sosirea noastră în Israel, bunicii mei ne-au vizitat și au stat cu noi timp de două luni. Un an mai târziu, eram deja în avion către București, pentru prima mea vacanță în patrie (dar cu siguranță nu ultima) la Baia Mare. Din acel an și până la recrutarea mea în armata israeliană, am petrecut două luni în fiecare vară în România, petrecându-mi vacanțele alături de prietenii din copilărie cu care am crescut.
Aceste călătorii mi-au întărit nu doar legătura cu România, ci și stăpânirea limbii române, oferindu-mi în același timp o bogăție culturală suplimentară, pe lângă tot ceea ce învățam și asimilam din vasta cultură israeliană. Această dualitate, între România și Israel, mi-a fost de un real folos. Mi-a amplificat perspectiva multiculturală, mi-a întărit relațiile personale cu prietenii vechi și m-a expus la complexitatea vieții între două repere culturale distincte. Crescând într-o familie implicată politic și fiind suficient de matur pentru a înțelege Revoluția Română, interesul meu pentru politică a continuat să crească în timp. Pe lângă angajamentul meu în politica israeliană, am urmărit cu mare atenție evoluția sistemului democratic din România. Politica românească a devenit rapid un teren plin de neprevăzut, iar instabilitatea constantă a sistemului a afectat profund capacitatea României de a se înscrie pe un traseu stabil de creștere și dezvoltare.
Legătura mea emoțională cu România a făcut să fie dificil să privesc pasiv aceste probleme. Am urmărit presa românească cu atenție, iar cu ajutorul prietenilor din România, am fost la curent în mod constant cu evenimentele de acolo. An după an, în timpul vizitelor mele, am observat cu ochii mei atât progresul, cât și obstacolele care împiedicau țara să atingă potențialul pe care îl merita. Corupția, mișcările contradictorii ale politicii, și incapacitatea de a scăpa de vechile mentalități de „pile” și relații de favoritism au reprezentat frâne constante în calea dezvoltării. Aceste realități, împreună cu lozincile goale precum „Nu ne vindem țara”, păreau ca niște săgeți în inima mea. Vedeam în fața mea o Românie extraordinară, cu un potențial enorm, dar era împiedicată de mecanismele interne corupte. Ani la rând, am sperat ca lucrurile să se schimbe. Am sperat la o mișcare de transformare profundă. La o generație tânără și curajoasă, care să nu-și dorească să plece, ci să reconstruiască țara din interior.
A durat însă prea mult. Timp de trei decenii, România a oscilat între stagnare și evoluție, dansând un dans ciudat cu propriul său sistem politic. Tinerii preferau să plece spre tărâmuri mai confortabile, lăsând câmpul de luptă politic gol. Cei care rămâneau se plângeau, înjurau și se înfuriau, dar rareori făceau ceva concret pentru a schimba lucrurile. După toți acești ani, poate că acum suntem în pragul unei noi ere. Vizita mea recentă în România mi-a lăsat o impresie de durată. Am descoperit o Românie care, deși la fel de frumoasă, părea acum mai occidentală, mai integrată în cultura capitalistă și, cel mai important, mai determinată. Da, determinată este cuvântul potrivit: România părea să depună un efort real, nu doar să se plângă. Am simțit acest efort de schimbare la nivelul serviciilor oferite, al calității infrastructurii și al atenției generale la detalii. Totul părea mai bine finisat, mai atent gândit.
Acum, în pragul alegerilor prezidențiale din România, privesc cu interes ce au de oferit candidații. Dacă ar fi să aleg, l-aș sprijini pe cel mai bine pregătit să conducă România în secolul 21 și să o aducă în prim-planul scenelor internaționale. Zilele trecute, am ascultat un podcast în limba română în care doi domni discutau profund despre întrebarea dacă România este o țară din prima lume sau din a doua. Dezbaterea a durat peste o oră și a fost captivantă. Subiectele abordate au variat de la educație și sănătate la turism și sectorul IT românesc. Concluziile au fost adesea amuzante, iar interlocutorii nu au reușit să ajungă la un consens clar cu privire la poziționarea României în lume.
Adevărul este că România se schimbă în bine. Dar mai sunt câțiva pași de făcut pentru ca ea să urce în fruntea Europei. Nu este un proces complicat, dacă e privit cu seriozitate. Românii au inteligență, capacitate, cunoaștere, cultură, o academie solidă și dorința de a se integra.
Când am ajuns în Israel în 1990, am realizat două lucruri fundamentale despre români: unul pozitiv și unul mai puțin. Aceste două concluzii, simple, dar esențiale, rămân la fel de relevante pentru România și în 2025. Mai întâi, lucrul bun: am descoperit foarte repede că emigranții români, aproximativ jumătate de milion la număr, s-au integrat cu succes în toate domeniile esențiale ale societății israeliene. Evreii români s-au adaptat, fără zgomot sau pretenții, la straturile superioare ale noii lor societăți. De-a lungul primelor decenii ale existenței Israelului, românii au fost prezenți în toate domeniile importante: cultură, presă, industrie, tehnologie de vârf, hotelărie, inginerie, agricultură, construcții și chiar în kibbutz-uri. Oriunde au ajuns, au adus cu ei seriozitate, perseverență, ambiție, talent și o dorință puternică de a reuși. Românii și urmașii lor au devenit vârful de lance al societății israeliene. Îi regăsim în politică, în armată, în industria de high-tech și în serviciul diplomatic. Sunt români ale căror copii au devenit generali și chiar șefi de stat major, iar medicul personal al prim-ministrului Benjamin Netanyahu este un român mândru, profund legat de originile sale.
Pe de altă parte, însă, am descoperit un lucru mai puțin plăcut: lipsa de solidaritate între români. Românii tind să fie solitari. Nu se adună în comunități, nu se unesc și, de cele mai multe ori, nu cer ajutorul altora, dar nici nu acționează în mod colectiv. Acest aspect mi-a devenit evident încă de la sosirea mea în Israel. În blocul în care locuiam la Haifa, trăiau două familii de români. Ajunseseră în Israel cu mult timp înaintea noastră și erau considerați veterani. Vorbeau româna la perfecție. Cu toate acestea, în ciuda faptului că știau că venim din România, nici una dintre familii nu s-a grăbit să ne vorbească în română în primele zile, acele zile dificile și critice pentru orice nou venit. Au așteptat să vadă dacă ne descurcăm pe cont propriu, dacă nu cerem nimic de la nimeni. Au așteptat să vadă că nu vom fi o povară. Abia după câteva luni au început să ne dezvăluie că sunt din România și au început să ne vorbească în limba maternă.
Povești similare am auzit și din alte colțuri ale lumii în care trăiește diaspora românească. Românii care au părăsit România au întâmpinat mari dificultăți în a-i aduna pe ceilalți români pentru activități comune, fie ele sociale sau de altă natură. În Israel, acest lucru devine și mai evident, deoarece solidaritatea între evrei și israelieni este o componentă esențială a societății. Principiul spune că, oriunde s-ar afla doi israelieni în lume, ei se vor găsi unul pe celălalt și vor face tot ce le stă în putință pentru a se sprijini reciproc și a-i ajuta pe ceilalți. Evreii din Statele Unite, de exemplu, sunt solidari cu Israelul încă de la fondarea statului, iar Israelul, la rândul său, se îngrijește de siguranța și bunăstarea evreilor din întreaga lume. Este o relație specială, poate chiar unică în felul său, dar totodată este remarcabilă și lipsa de coeziune între românii din diaspora.
Mulți români din diaspora se bucură de succes. Au construit afaceri, au acumulat avere și au ajuns în poziții de influență. Au posibilitatea nu doar de a se ajuta pe ei înșiși, ci și de a sprijini România. Viitorul președinte al României trebuie să fie cineva care înțelege profund această diasporă. Trebuie să fie conectat la nevoile sale, să știe cum să o reîntoarcă către România, într-un mod puternic și convingător. Unul dintre cele mai dureroase fenomene este exodul creierelor. Milioane de români talentați, oameni de succes, au părăsit România fără intenția de a se întoarce. Ei contribuie acum la prosperitatea altor țări și altor societăți. România are nevoie de ei. Procesul de a-i aduce înapoi nu este simplu și nici rapid, dar este vital. Țara are nevoie de un lider care să înțeleagă lumea largă, nevoile celor care au plecat și să știe cum să construiască poduri care să-i readucă înapoi. Întoarcerea acasă a sute de mii de români ar transforma fundamental România, nu doar prin prisma resurselor intelectuale și umane pe care le-ar aduce, ci și prin influențele culturale și valorile democratice pe care le-au absorbit în țările în care au trăit și prosperat.
Acest lucru subliniază o necesitate clară: viitorul președinte al României trebuie să fie o figură cu prestigiu internațional și conexiuni globale solide. România nu mai poate să își permită un alt populist sau demagog naționalist. Are nevoie de un lider cu o viziune globală, care să înțeleagă economia mondială, cultura, tehnologia de vârf, securitatea, diplomația și, nu în ultimul rând, armata. Un lider capabil să construiască punți între Est și Vest, între Ierusalim, Washington și Berlin. România trebuie să transmită un mesaj nou, unul diferit, un stil politic mai sofisticat. În secolul 21, sloganurile naționaliste goale nu duc la progres. Deschiderea către dialog, investiția în inteligența colectivă și înțelepciunea colaborării sunt factorii care pot aduce cu adevărat schimbarea. România are toate resursele necesare pentru a deveni un jucător important în Europa. Dar pentru a realiza acest lucru, președintele său trebuie să fie un lider profund conectat la Europa, la Occident și la întregul glob.
Când am părăsit România în 1990, țara avea, dacă îmi amintesc bine, o populație de aproximativ 23 de milioane de oameni. Într-o singură generație și jumătate, acest număr a scăzut dramatic cu șase milioane de oameni. Aceasta nu este doar o statistică îngrijorătoare; este o problemă existențială. România trebuie să își recapete forța demografică și economică. Trebuie să-și regăsească mândria și puterea de odinioară. Iar pentru a face acest lucru, are nevoie de un președinte care să înțeleagă nu doar complexitatea lumii contemporane, ci și limbajul subtil al diplomației și colaborării globale, pentru a deschide ușile spre viitor.