În urma articolului anterior, legat de tromboze, mai mulți colegi medici și-au arătat disponibilitatea de a aduce informații noi legate de această patologie frecventă, dar puțin cunoscută și anume patologia trombotică. Este interesantă deschiderea față de pacienți, pe care o arată în ultimul timp medicii în încercarea de a crea punți de comunicare peste hăul creat în ultimii ani.

În acest context, o voi lăsa pe dna dr. Natalia Pătrașcu, asistent universitar, medic cardiolog la SUUB și la Clinica Neuropain, să vorbească despre tratamentul antitrombotic și anticoagulant, dar și despre teama de hemoragii.

„Pacienții vârstnici (mai ales peste 75 de ani) sunt expuși în mod progresiv riscului de afecțiuni trombotice și tromboembolice: aterotromboză coronariană, carotidiană sau la nivelul altor artere periferice mari; tromboembolism venos sau, mai cu seamă, apariția, recurența sau permanentizarea fibrilației atriale, o tulburare de ritm ce potențează formarea de cheaguri (trombi) în interiorul inimii, cu riscul deplasării acestora în circulație. Pericolul major este reprezentat în acest caz de producerea de accidente vasculare cerebrale, afecțiuni cu un imens potențial invalidant, cu un impact negativ emoțional, social și chiar economic. Se estimează că pană la 30% dintre accidentele vasculare cerebrale sunt consecința emboliilor prin fibrilație atrială și, de regulă, în aceste cazuri vorbim de accidente mari, frecvent cu sechele importante.

În cazul accidentelor coronariene (infarctului miocardic), obstrucția arterială se produce pornind de la fisură, ruptură sau hemoragia într-o placă de colesterol depusă în timp. În consecintă, la acel nivel se adună (se agregă) mici elemente sangvine denumite trombocite sau plachete, iar cheagul format este denumit tromb plachetar. Acest tip de tromb trebuie atacat cu medicație antiagregantă (ex: aspirina în doze mici, clopidogrelul, ticagrelorul).

Pe de altă parte, formarea trombilor venoși, precum și a celor din cavitătile inimii, având drept principală explicație stagnarea sângelui la acel nivel, va fi contracarată prin medicație care să întrerupă procesul declanșat de coagulare anormală. Modalitatea cea mai sigură de a preveni aceste accidente embolice este reprezentată de tratamentul cu anticoagulante orale, clasicele cumarinice (antivitamină K) și cele de generație nouă, cu efect mai previzibil, risc hemoragic global mai redus, dar mult mai costisitoare.

Există în general puternice rețineri din partea medicilor de familie și specialiști de a prescrie aceste medicamente vârstnicilor din cauza temerii de reacțiile adverse hemoragice.

Într-adevăr, vârsta avansată se asociază cu tulburări de echilibru, cu boli osteo-articulare degenerative, afecțiuni oftalmologice, diabet zaharat vechi complicat cu polineuropatie - toate acestea putând determina accidente prin cădere, riscul major consecutiv acestor căderi fiind traumatismele craniului și hemoragiile intracraniene ce pot avea consecințe dramatice. Nu sunt de neglijat nici riscurile de sângerare gastrointestinală, prin abuz de antiinflamatoare nesteroidiene sau de alcool, prin tulburări cognitive ce duc la erori în administrarea medicației etc.

Cu toate acestea, exact aceeași categorie de varstă s-a dovedit a avea cel mai mare risc de tromboză și de accidente vasculare prin embolii de la nivelul inimii. Cu alte cuvinte, cea mai mare nevoie (puternic dovedită statistic) de a fi protejată de un tratament anticoagulant pe termen lung. Riscul ca o cădere de la propria înăltime să ducă la hemoragie intracraniană a fost studiat și este considerat totuși neglijabil. Mai mult, un studiu din 1999 (deci precedând cu mult apariția anticoagulantelor orale moderne) a arătat că ar fi nevoie de circa 300 de căderi, timp de un an, pentru ca riscul producerii unei hemoragii cerebrale să depăsească beneficiul protecției anti-embolice!

Prin urmare, a nu prescrie tratament anticoagulant unui vârstnic la risc tromboembolic doar de teama sângerărilor prin autoaccidentare este o greșeală. Riscul de sângerare trebuie evaluat individual, iar monitorizarea pacientului trebuie planificată riguros.

Acest deziderat poate fi realizat printr-o abordare multidisciplinară, de echipă, a vârstnicului cu ateromatoză și istoric de accident coronarian, fibrilație atrială sau tromboză venoasă profundă. Educarea exhaustivă a pacientului și a familiei, abordarea concomitentă a patologiilor asociate, inclusiv a tulburărilor de natură psihologică/ psihiatrică sunt măsuri eficiente ce pot scădea riscul și înlătura temerea de accidente prin cădere și sângerări consecutive”. Rezumând, cred că, este foarte important pentru noi, medicii, să comunicăm pacienților detalii legate de afecțiunile la care sunt expuși conform vârstei și contextului fiecăruia, să ne raportăm la o abordare multidisciplinara acolo unde complexitatea cazului impune asta și pentru pacienți, să uităm de terapii empirice, luate mai mult sau mai puțin de pe internet și să pășim pe podurile pe care medicii le deschid în speranța unei comunicări optime medic-pacient.